Ce mesaj a transmis Silviu Vexler, în Aula Academiei Române, la 100 de ani de la înființarea Fundației Familiei Menachem H. Elias

Autor: Darius Mureșan

Mesajul deputatului Silviu Vexler a fost rostit, în cadrul unui eveniment organizat în Aula Academiei Române, care marchează centenarul unei fundații consacrate de filantropism, cultură și sprijin social.

Fundaţia fost creată ca urmare a testamentului lui Jacques Elias și se află sub patronajul Academiei Române.

Mesajul lui Silviu Vexler, la 100 de ani de la înființarea Fundației Familiei Menachem H. Elias

”Ne adunăm astăzi, în cel mai înalt for ştiinţific şi cultural al României, pentru a vorbi despre un om care nu a scris tratate, dar a scris istorie prin felul în care a trăit. Jacques Menachem Elias. Un nume care poartă în el tăcerea demnității și ecoul unei lupte duse nu doar pentru sine, ci pentru o întreagă comunitate.

A fost vremea în care România se năștea modernă, plină de ambiție și de visuri, dar în care evreii care trăiau aici de generații nu erau încă recunoscuți ca cetățeni. Erau români în inimă, dar străini în acte. Și totuși, au continuat să creadă. Să creadă în România. Să creadă în ideea unei patrii care, mai devreme sau mai târziu, avea să le înțeleagă devotamentul.

Din acea credință s-a născut destinul lui Jacques Elias. Nu a fost un om al discursurilor, ci al faptelor. A crezut că identitatea sa evreiască și dragostea pentru România nu se exclud, ci se pot sprijini reciproc. A fost evreu prin tradiție, român prin convingere și filantrop prin vocație.
Viața sa, faptul că, deși nu a avut copii, și-a lăsat moștenirea tuturor copiilor României, reprezintă, în realitate, recunoașterea unei loialități care nu s-a exprimat prin vorbe mari, ci prin gesturi tăcute și curajoase. Elias nu a cerut niciodată României să-i dea ceva. A ales, pur și simplu, să-i dea el.

Aceasta este povestea unei comunități care a iubit România chiar și atunci când nu era pe deplin iubită de ea. O comunitate care, în ciuda discriminărilor și a barierelor, nu a încetat să creadă că munca, seriozitatea și credința pot deschide orice ușă. Că demnitatea se câștigă, nu se oferă.
Lupta evreilor din România pentru cetățenie nu a fost doar o luptă juridică. A fost o luptă pentru recunoaștere umană. În spatele fiecărei petiții și fiecărui memoriu trimis către stat se afla dorința profundă de a aparține.

De a fi parte dintr-o țară care, în ciuda tuturor dificultăților, era și a lor. Jacques Elias a înțeles asta și a transformat convingerea în faptă. Când a decis să lase întreaga sa avere Academiei Române – o avere uriașă, rodul unei vieți de muncă – nu a făcut-o din mândrie, ci din credința sinceră că România merită ajutorul tuturor fiilor săi, indiferent de religie.

Prin gestul său, Jacques Elias a dat un exemplu de patriotism moral, mai puternic decât orice discurs – pentru că în acea epocă, un evreu care dăruia Statului Român întreaga sa avere nu era un fapt banal – era o declarație de apartenență. Jacques Elias a fost un evreu care a iubit România mai mult decât l-a iubit România acelor vremuri pe el.

E greu să găsești o formulare mai adevărată. Într-o vreme a prejudecăților, Jacques Elias a răspuns cu generozitate. Într-o vreme a excluderii, a răspuns cu solidaritate. Într-o vreme a neîncrederii, a răspuns cu fapte.

Când vorbim astăzi despre loialitate, ne gândim la exact această atitudine: fidelitatea față de valori, nu față de interese. Elias a fost loial unei idei – ideea unei Românii drepte, moderne, deschise. Loialității sale i-a dat chip prin fapte, iar acele fapte au supraviețuit deceniilor.
Când vorbim despre identitate, învățăm de la el că identitatea nu e o etichetă, ci o rădăcină. Că poți fi evreu și român fără să alegi între inimă și rădăcini. Că din întâlnirea acestor două lumi se naște o a treia – o lume a respectului, a toleranței, a construcției.

Iar când vorbim despre convingere, ne gândim la acea forță tăcută care îl făcea să creadă cu adevărat că “nu există om prea sărac ca să nu poată dărui și om prea bogat ca să nu fie dator să o facă.”

Aceasta era filosofia lui Elias – credința că bunătatea nu se moștenește, ci se practică.

Doamnelor și domnilor,

Astăzi, într-o lume în care diferențele par din nou să ne despartă, în care identitatea e uneori folosită ca pretext pentru excludere, exemplul lui Jacques Elias capătă o actualitate aproape tulburătoare.

Trăim vremuri în care, uneori, prejudecata și intoleranța își găsesc din nou glas, chiar și în societăți care se vor moderne și deschise. Dar memoria lui Jacques Elias ne amintește că ura nu are ultimul cuvânt. Că răspunsul la intoleranță este încrederea, răspunsul la prejudecată este cunoașterea, iar răspunsul la ură este mereu demnitatea.

Ne amintește că patriotismul nu se măsoară în vorbe, ci în fapte. Că apartenența nu se cere, ci se construiește. Că adevărata Românie este aceea care știe să-și recunoască toți fiii.

Ca Președinte al Federației Comunităților Evreiești din România, sunt mândru și emoționat să pot spune că Elias a oferit încă un exemplu din ceea ce înseamnă loialitatea absolută a evreilor români. Am știut mereu că identitatea nu e un zid, ci o poartă. Am învățat că, dincolo de diferențe, se află aceeași dorință – dorința de a construi o țară demnă, dreaptă și unită. Jacques Elias a ales România. A crezut în ea chiar și atunci când ea nu era pregătită să creadă pe deplin în el.

Și, prin aceasta, a făcut din viața lui o lecție. O lecție despre curaj, despre iubire și despre convingerea că binele nu are religie.

Astăzi, când îi rostim numele în această sală a Academiei Române, sunt convins că fiecare dintre noi simte același lucru: recunoștință. Pentru un om care a arătat că loialitatea e mai puternică decât neîncrederea, identitatea mai bogată decât prejudecata, iar convingerea mai durabilă decât timpul.

"100 de ani de la înființarea Fundației Familiei Menachem H. Elias",
Academia Română”, a transmis Silviu Vexler.

Vezi și - Silviu Vexler renunță la Ordinul Național pentru Merit după acțiunea lui Nicușor Dan privind legislația anti-extremism