După acceptarea vrerii mulţimii înfierbântate şi eliberarea lui Baraba, judecătorul Pilat este clarificat asupra soluţiei ce se impunea a fi pronunţată şi pe care o va da în cauză. Într-adevăr, în explicarea atitudinii prefectului trebuie să avem în vedere că pentru un roman ideile lui Iisus, aşa cum se va dovedi cu creştinismul în general mai târziu, evocau cel mult pretenţiile uneia dintre multele secte iudaice din care nu înţelegea nimic. Această ignoranţă avea să permită creştinismului, aşa cum remarca Tertullian, să crească şi să se afirme în umbra iudaismului. Dacă exista un singur lucru pe care romanii îl detestau, acela era dezordinea şi făceau orice pentru a-i pune capăt.
Dar care era crima comisă şi pedeapsa ce se impunea a fi aplicată?
Pentru a explica temeiul juridic al condamnării la moarte a lui Iisus şi apoi al prigonirii primilor creştini de către romani, s-a apelat, mai ales, la dreptul penal roman, care incrimina fapta de lezmajestate. Într-adevăr, „crimen laese majestatis populi romani”, infracţiunea care sancţiona încălcarea prevederilor legate de cultul împăratului a fost stabilită printr-o lege din 46 î.Hr. sub Iulius Cezar şi reconfirmată printr-un edict al împăratului Octavianus Augustus, în 8 d.Hr. Astfel, pedeapsa cu moartea era prevăzută nu numai pentru trădarea cezarului, dar şi pentru luarea în derâdere sau batjocorirea numelui, a imaginii acestuia; de asemenea, cu pedeapsa capitală erau sancţionate şi atentatele la siguranţa sau integritatea puterii Romei ori autorităţii reprezentanţilor împăratului (guvernatori, prefecţi, procuratori ş.a.). Legea fiind destul de imprecisă, parcă dinadins formulată în termeni generali, împăraţi precum Tiberius sau Domiţian au interpretat-o atât de larg şi aplicat-o atât de arbitrar, încât s-a ajuns la situaţii ridicole, fiind considerată, de pildă, o asemenea crimă... vânzarea unei grădini în care se afla o statuie a împăratului!
Analizând judecarea lui Iisus de către prefectul Pilat, este greu de crezut şi deci de acceptat că prin simpla afirmaţie a acuzatului cum că este „rege al iudeilor”, s-ar fi ştirbit grav autoritatea împăratului stăpânitor, fără nici un argument care să insufle cât de cât o temere că s-ar putea să fie aşa.
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit unei legi din 59 î.Hr. (preluată şi prezentă şi în codul lui Justinian), orice judecători, inclusiv prefecţi, când îndeplineau aceste funcţii nu numai că trebuiau să nu facă nici un act de traficare cu atribuţiile lor şi să nu fie supuşi unei presiuni exterioare lor, dar erau răspunzători pentru orice judecată incorectă ce se solda cu o sentinţă capitală.
O asemenea responsabilitate, mai ales când era vorba de o crimă politică, precum cea de uzurpare a locului împăratului de stăpânitor într-o anumită provincie, presupunea o analiză profundă a lucrurilor, cercetări minuţioase, probe evidente şi măsuri drastice. Fără îndoială, procedura penală romană, cu precădere în asemenea situaţii, avea deficienţe majore, accepta ca „regină a probelor”, exclusivă şi suficientă, mărturisirea, dar, în orice caz, nu era suficientă o simplă afirmaţie precum cea a lui Iisus care, în plus, vorbeşte de o „împărăţie a cerurilor”, fără a se contura o situaţie reală şi cu pericol concret.
Prin ce ameninţa poziţia împăratului Tiberius în Iudeea şi siguranţa Romei, pretenţiile mesianice ale lui Iisus? În orice caz, prin natura infracţiunii deduse judecăţii şi implicaţiile politice ale cazului, procesul nu era o cauză ale cărei semnificaţii să se rezume la Ierusalim şi Iudeea ci, mai mult ca sigur, trebuia cel puţin raportat, dacă nu şi explicat, iar sentinţa justificată la Roma, la cezar.
În această situaţie, în acest context complicat, îşi permitea oare rigurosul şi grijuliul prefect, cu poziţia sa destul de slăbită, un asemenea risc de a inflama pe severul şi imprevizibilul împărat Tiberius, că a condamnat la moarte un duşman care este „rex Iudaiorum”, dar a cărui împărăţie nu era pe pământ, ci în ceruri? Numai sub presiunea mulţimii şi în numele interesului superior al apărării ordinii, a acelei „pax romana” în provincie Pilat ajunsese la o concluzie „justă”.
...Începe acum procedura pro tribunali şi, pentru a conferi solemnitatea cuvenită momentului, Pilat urcă pe postamentul de la înălţimea căruia să pronunţe hotărârea. Aceasta s-ar fi putut afla în porticul pretoriului, deasupra scării ce urcă din curtea pietruită, ori să fi constat într-un podium ridicat special în faţa incintei.
Conform aprecierilor Evangheliei după Ioan (19, 14) suntem spre miezul zilei şi aşezat în jilţul imperial, de judecător absolut, prefectul pronunţă sentinţa de condamnare la moarte pentru crima de lezmajestate, care se va executa de îndată, prin crucificare. Aplicând Lex Iulia de lezmajestate, Pilat a văzut, cel puţin formal, şi în urma disputei cu acuzatorii, în pretenţia lui Iisus de a se considera/numi rege un pericol, mai ales potenţial, pentru autoritatea Romei: „Iată împăratul vostru” (Ioan, 19, 14). Cum era vorba de un peregrin şi se aplica judecata extra ordinem, după toate probabilităţile cauza şi deznodământul judecării nu au fost consemnate în scris şi nici comunicate în capitala imperiului.
Magistratul era ţinut, conform dreptului roman, să arate în expunere orală, pe scurt, acuzaţiile aduse, motivele şi probele care stabileau vinovăţia şi justificau condamnarea la moarte, precum şi modalitatea de executare a acesteia (desigur dintre cele legale). După cum, într-un context tensionat, sub presiunea timpului sau într-un caz prea clar ori atât de complex încât nu era potrivit să te afunzi în explicaţii, totul se reduce la: Ibis ad crucem! Sentinţa, în cazul de faţă, pare a fi fost reţinută, totuşi, şi în scris, lapidar dar semnificativ pe tăbliţa (titulus) care, potrivit Evangheliilor, a fost plasată pe cruce, deasupra capului condamnatului.
Titulus
Într-adevăr, potrivit regulilor procesuale ale timpului, după pronunţarea sentinţei, Pilat a dispus ca pe cruce să se monteze o tăbliţă, un titulus, pe care să se scrie numele condamnatului şi vina, motivul condamnării la moarte, causa poenae, prin crucificare.
Textul – scris în trei limbi: latină, ebraică (mai precis aramaică) şi greacă – a parvenit sub patru forme, aproape identice: „Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor” (cel care s-a impus, INRI – Iisus Nazarenus Rex Iudaeorum) (Ioan, 19;19), „Acesta este regele iudeilor” (Luca, 23;38); „Regele iudeilor” (Marcu, 15;26); „Acesta este Iisus, regele Iudeilor” (Matei, 27;37). Aşadar, vina condamnării la moarte rămasă în titulus a fost aceea de „rege al iudeilor”, corectă din punct de vedere juridic şi, este interesant de observat, că Pilat nu a acceptat rectificarea propusă de arhiereul evreilor, în sensul menţionării că el, Iisus, a zis „Eu sunt regele Iudeilor”, răspunzând: „Ce am scris, am scris!”.
Sentinţa se pronunţa de judecător (prefectul provinciei) prin cuvintele „Ibis in crucem” şi cu aceasta judecarea era încheiată şi se trecea la executarea pedepsei. Acest titulus era purtat în faţa condamnatului în timp ce era escortat spre locul supliciului sau agăţat de gâtul acestuia. Apoi, când se ridica crucea, la mijloc pe patibulum-ul acesteia, deasupra capului răstignitului se fixa tăbliţa.
Aşa cum s-a remarcat, expresia „rege al iudeilor” trădează o origine exterioară iudaismului, exprimă punctul de vedere al străinilor, respectiv, în cazul de faţă, al romanilor. Ea a fost considerată de unii ca arătând antiiudaismul lui Pilat, dar, mai degrabă, reflectă o situaţie de fapt.
Ca o concluzie, Ponţiu Pilat a condus procesul lui Iisus respectând regulile procedurii cognitio extra ordinem pe atunci în vigoare pentru judecarea cauzelor având ca obiect infracţiuni pasibile de aplicarea pedepsei cu moartea, în provinciile cu acelaşi statut precum cel al Iudeei. Astfel, încheierea judecăţii relatată în Evanghelia după Marcu „Şi Pilat, vrând să facă pe voia mulţimii, le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus, biciuindu-L, L-a dat să fie răstignit” (Marcu 15, 15) corespunde unei hotărâri rezultate dintr-o asemenea procedură în care judecătorul trebuia să stabilească în acelaşi timp pedepsibilitatea, culpabilitatea şi fixarea pedepsei, aşa cum evocă şi textul evanghelic mai sus citat.
Crucificarea
Dreptul roman al timpului cunoştea şi admitea trei tipuri principale de executare a pedepsei capitale: decapitarea (decollatio), arderea (crematio) şi crucificarea (crux). Uneori se mai recurgea şi la devorarea de către animale (ferae). Cicero considera răstignirea pe cruce drept supliciul cel mai crud şi mai îngrozitor (Împotriva lui Verres, 2, 5, 165), iar Fl. Josephus o situa dincolo de limitele suportabilităţii umane. Execuţia se îmbina cu tortura, degradarea cu batjocura şi devenea suprema umilinţă a unei fiinţe umane, iar totul genera suferinţe inimaginabile pentru condamnat, care avea o singură şi ultimă eliberare, prin moarte, pe care ajungea astfel să şi-o dorească.
Nu întâmplător, Seneca se întreba probabil cu spaimă: „Merită să atârni pe furcă (a crucii) cu braţele desfăcute şi trupul numai răni, cu singura speranţă de a amâna lucrul cel mai dorit de cel chinuit: sfârşitul chinurilor?” (Epistole, 101, 12).
În timp ce perşii şi cartaginezii aplicau răstignirea în principal oficialităţilor şi comandanţilor miliari, dar şi rebelilor, la romani privea exclusiv clasele inferioare: sclavii, criminalii şi elementele răzvrătite din provincii. Motivul principal de recurgere la un asemenea mod de executare a pedepsei cu moartea era efectul de intimidare asupra populaţiei, prin executarea în public şi asocierea sa cu forme suplimentare de tortură, precum flagelarea. Ea devenea şi mai odioasă şi umilitoare prin păstrarea cadavrelor pe cruce, astfel încât să fie devorate de păsările răpitoare şi animalele carnivore, lucru inadmisibil mai ales pentru evrei, din punct de vedere religios.
Procedural, flagelarea preceda crucificarea, probabil pentru ca spatele lacerat al crucificatului să-i facă şi mai dureros contactul cu lemnul. Alte mărturii arată că condamnatul nu purta o cruce, ci o grindă, care era fixată apoi pe orizontală pe un stâlp de lemn deja instalat la locul supliciului. Condamnatul era legat sau bătut în cuie (sau amândouă) de grindă, apoi era ridicat la stâlpul vertical, în aşa fel încât să nu mai atingă solul. Erau, oare, şi picioarele bătute în cuie? În 1968, la nord de Ierusalim, s-au descoperit osemintele unui crucificat din epoca lui Iisus . Osul ce corespunde călcâiului este penetrat de un cui mare, curbat până la capăt, ceea ce sugerează că vârful, după ce a trecut de călcâi, a întâlnit în lemn un nod mai dur. Picioarele bătute în cuie nu sunt deci o invenţie a evangheliştilor, cum s-a spus frecvent. Ioan (19,31) povesteşte, de asemenea, că Sinedriul cerea să nu se lase răstigniţii pe cruce pe durata zilei Sabatului şi nici să li se zdrobească picioarele. Alte surse ne informează că, pentru a pune capăt supliciului, se zdrobeau picioarele condamnaţilor care, lipsiţi de acest mijloc de sprijin, se sufocau mai repede. Iisus, fiind deja mort, nu a mai fost nevoie ca soldaţii să-i zdrobească oasele picioarelor.
Această relatare, care ne pare unică şi pe care am văzut-o de atâtea ori reprezentată în vitralii, în picturi, în sculptură, se raportează în realitate la o procedură pe care numeroase alte texte o prezintă ca pe o oroare cotidiană a justiţiei penale romane. Evangheliile abundă în aceste detalii, coroborate, cu alte surse, care demonstrează că se bazează pe o realitate concretă, poate, câteodată, chiar banală.
În cazul de faţă, imediat după pronunţarea sentinţei, condamnatul Iisus a fost preluat de gărzi şi pregătit pentru execuţie; mai întâi a fost transferat din pretoriu, unde ascultase sentinţa în curtea interioară pietruită - Lithostrotos - denumită în aramaică Gabbata, apoi i s-a scos mantia de purpură. Flagelarea a avut efecte catastrofale asupra unui trup vlăguit, obosit la extrem după evenimentele din ultima săptămână şi după cercetările de o noapte şi o zi – 24 de ore încontinuu. Pe corpul plin de răni sângerânde, pe care se aşezau insectele însetate i-au fost puse veşmintele – tunica, cu cingătoare de piele şi robă – nu din grijă pentru suferinţele condamnatului, ci din simplă precauţie de a nu afecta sensibilitatea populaţiei Ierusalimului la vederea, pe străzi, a unui trup gol, desfigurat.
Plutonul de execuţie a fost format, conform obiceiului şi regulilor romane, dintr-o grupă de patru soldaţi (quaternion), dintre care unul avea calitatea de şef (centurion sau ofiţer inferior asimilat acestuia). Slaba prezenţă a militarilor romani în garda de execuţie arată că orice pericol de dezordini şi agresivitate din partea mulţimii dispăruse, toţi erau mulţumiţi de compromisul la care se ajunsese, iar indiferenţa se generalizase. Să nu uităm, de altfel, că partizanii lui Iisus se aflau mai ales în mediul rural, în Galileea nu în Iudeea, iar apropiindu-se ajunul Pesahului toată lumea era ocupată cu pregătirile aferente celebrării evenimentului.
În aceste condiţii, condamnatul părăseşte locul de judecată, palatul lui Irod, împreună cu ceilalţi doi condamnaţi din acea zi, purtând patibulum (bârna orizontală a crucii) în spate, care, pe Golgota , la locul execuţiei finale, va fi legată de stâlpul vertical (stipes) înfipt permanent în pământ. De gât purta tăbliţa (titulus) ce arăta motivul condamnării sale, care apoi a fost fixată în partea de sus a crucii. Un soldat aducea cu sine uneltele necesare pentru efectuarea răstignirii: piroane (câte 3 pentru fiecare condamnat), ciocane, sfori, furci pentru a ridica patibulul, alte obiecte precum buretele (menţionat în trei evanghelii: după Marcu, Matei şi Ioan).
Iisus este atât de slăbit, încât nu poate să-şi poarte crucea, astfel că pentru a îndeplini această operaţiune degradantă, dar indispensabilă procedurii execuţionale, se recurge la practica prestării forţate, sorţii căzând pe iudeul Simon din Cirene, care tocmai se întorcea de la munca câmpului şi s-a intersectat, din întâmplare, cu cortegiul de executare a pedepsei cu moartea.
Referitor la Simon Cirineul (pe care romanii „l-au silit să ducă crucea lui”) este interesant faptul, ceea ce subliniază istoricitatea episodului, că despre el atât Marcu (15, 21), cât şi Matei (27, 32) folosesc un termen tehnic, neîntâlnit la niciun scriitor grec, ci numai în înscrisuri sau papirusuri, cel de aggareno, un verb grec de origine persană, ca înseamnă „a sili pe cineva să facă o muncă grea (o corvoadă)”. Prin folosirea sa, cei doi evanghelişti subliniază că era normal să rechiziţioneze pe cineva pentru a ajuta un condamnat să-şi poarte crucea. Acest termen tehnic rarisim trimite, totodată, la impozitul în muncă, corvoada şi, de asemenea, la deplasarea oficială a înaltului funcţionar care poate obliga un trecător să-i ducă bagajele (Matei 5, 41), cu alte cuvinte şi pe scurt, o viaţă de corvezi în serviciul puterii în funcţie.
Drumul este relativ scurt: între sediul (presupus) al tribunalului – palatul lui Irod şi locul execuţiei – colina Golgota sunt circa 300 de metri în linie dreaptă şi străbate nord-vestul Ierusalimului, dincolo de porţile cetăţii.
Potrivit Evangheliei după Ioan, pronunţarea sentinţei ar fi avut loc „cam la al şaselea ceas” (spre prânz), crucificarea a început în jurul orei 13,00, iar agonia prelungeşte momentul la care survine moartea până la ora 15,00. Conform unui obicei, înainte de răstignire, soldaţii romani permiteau condamnaţilor să primească şi să consume băuturi tari, care aveau un efect anestezic şi le permiteau să suporte mai uşor durerile crucificării.
Astfel, lui Iisus i s-a dat să bea vin amestecat cu smirnă (după Marcu, 15, 23), ori vin amestecat cu fiere (cum susţine Matei, 27, 34). Cel mai probabil însă a fost vorba de băutura soldaţilor romani, posca, compusă din apă, oţet şi ouă bătute şi care era oferită celor executaţi, în scop umanitar.
Regula romană cerea ca persoanele crucificate să atârne pe cruce complet dezbrăcate (goale), spre a fi astfel supuse şi ruşinii publice; dimensiunea pudică accentuată a religiei iudaice a putut atenua măsura, în sensul impunerii unei legături în jurul mijlocului (subligoculum). Drept urmare, şi în cazul lui Iisus este de presupus că soldaţii l-au dezbrăcat de veşminte, după care a fost întins pe bârna orizontală a crucii, cu braţele desfăcute, spre a-i fi fixate mâinile şi picioarele (prin străpungere cu piroane), cu capul în sus. Soldaţii ridicau trupul, cu încheieturile fixate pe bârna orizontală cu ajutorul a două furci şi fixau bârna pe stâlpul vertical. Potrivit relatărilor evangheliilor a fost folosită crucea cu patru braţe (crux immisia), la care bârna este fixată la o anumită distanţă de vârf.
Picioarele îi sunt fixate cu unul sau două piroane.
Iisus a fost crucificat între alte două persoane condamnate la moarte şi executate, iar locul central conferit în acest context poate fi explicat prin caracterul crimei imputate, cea de lezmajestate.
După circa 2 ore de agonie a intervenit decesul, mult mai repede decât în alte cazuri (care durau ore sau chiar zile în şir!); faptul, confirmat de centurion, îl miră pe Pilat (Marcu, 15, 44).
Într-adevăr, agonia durează în acest tip de supliciu mai multe ore; în fapt, condamnatul moare prin asfixiere, întrucât poziţia braţelor îl împiedică să respire, fără a face un efort cu picioarele de a se ridica: or, acest efort antrenează o asemenea durere încât condamnatul renunţă. Între necesitatea de a respira şi imposibilitatea de a o face survine, în câteva ore, asfixia care generează moartea.
Pentru a scurta supliciul, romanii aveau obiceiul de a zdrobi gambele condamnaţilor, împiedicându-i astfel să respire (ceea ce le grăbea moartea) şi curmându-le suferinţele. Nu a fost cazul pentru Iisus, care a murit repede. Centurionul care îl păzea l-a împuns cu lancea în inimă, efectuată cu dexteritatea soldatului instruit, în urma căreia din trupul vlăguit a curs apă şi sânge, în termeni medicali, lichid pericardic. Iisus avea 35 sau 36 de ani (şi nu 33 aşa cum s-a crezut mult timp din cauza erorii legate de data naşterii sale, fixată la anul 0, când, în realitate s-a născut înainte de -4, momentul morţii lui Irod cel Mare).
După crucificare, soldaţii asigură paza locului execuţiei, iar bunurile (respectiv, cu precădere, veşmintele condamnaţilor) sunt împărţite între ei (în cazul lui Iisus fiind trase la sorţi în acest scop). După constatarea morţii, cadavrele erau lăsate spre degradare, sub acţiunea păsărilor, animalelor sau chiar a intemperiilor.
În orice caz, Tacit arată că asemenea condamnaţi la moarte şi executaţi prin crucificare erau deposedaţi de bunuri şi le era interzisă înmormântarea (Anale 6, 29). Această practică romană intra în evidentă contradicţie cu regulile evreieşti, potrivit cărora „Trupul lui să nu rămână peste noapte spânzurat de copac, ci să-l îngropi tot în ziua aceea” (Deuteronomul 21, 22 23); la rândul său, Fl. Josephus relevă faptul că iudeii arătau o deosebită grijă faţă de înmormântări, în sensul că până şi hoiturile răufăcătorilor răstigniţi erau coborâte de pe cruce şi înhumate înainte de apusul soarelui” (Războaiele iudaice 4, 5, 2). Cu atât mai mult în situaţiile de sărbători majore autorităţile romane au trebuit să ţină seama de exigenţele tradiţiilor şi regulilor religiei locale, aşa că la cererea apropiaţilor, cadavrele erau predate spre înmormântare. În cazul lui Iisus, cererea a fost făcută de Iosif din Arimateea şi aprobată personal de Pilat, după confirmarea morţii de către un sutaş. Aici se termină viaţa lui Iisus şi începe istoria creştinismului.
Prof. univ. dr. Mircea Dutu,
- Presedinte al Universitatii Ecologice Bucuresti
- Presedinte al fundatiei Dreptul la Natura
- Presedinte al Asociatiei Romane de Drept al Mediului
- Director - fondator al Revistei Romane de Drept al Mediului
- Membru al Comitetului de coordonare al retelei de drept al mediului AUPELF-UREF
- Avocat in Baroul Bucuresti
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
