Într-un articol publicat în revista, „Arhitectura”, în 1924, scriitorul Ioan Slavici făcea o extraordinară dezvăluire: ideea ridicării la Bucureşti a unei catedrale „în care mulţi creştini pot să se roage împreună pentru binele obştesc” aparţine poetului naţional Mihai Eminescu. Ea fost lansată în paginile ziarului „Timpul” imediat după anunţarea cuceririi redutei Griviţa, la 30 august / 11 septembrie 1877 de ostaşii români în cadrul Războiului de Independenţă.
autor: Prof. univ. dr. Mircea Duţu
Articolul nu s-a păstrat, nefiind reprodus în volumele publicate din opera eminesciană, dar mărturia lui Slavici complineşte astfel şi stabileşte un adevăr istoric plin de semnificaţii.
„Când a sosit la Bucureşti vestea că Curcanii noştri au cucerit reduta Griviţa, Eminescu şi eu am chibzuit să publicăm în „Timpul” un articol, în care aratăm că Ştefan-Vodă cel Mare, de fiecare victorie câştigată pe câmpul de război, zidea întru mărirea lui Dumnezeu câte o mănăstire, şi stăruiam ca Românii din zilele noastre să ridice şi ei o catedrală la Bucureşti, unde nu e nici o biserică mai încăpătoare, în care mulţi creştini să se roage împreună pentru binele obştesc”.
Se pare că ideea a avut imediat răsunet, din moment ce, aşa cum scria acelaşi I.Slavici: „...Ziua următoare ne-am pomenit în redacţiune cu Beizadea Mitică, Preşedintele născut al tuturor întreprinderilor pornite din gând bun. Încântat de cele cuprinse în articolul publicat în Timpul, el a venit să ne spună că a hotărât să înfiinţeze un comitet, care ia asupra sa sarcina de a porni o mişcare şi de a aduna banii pentru zidirea unei măreţe catedrale, cum se cuvine să aibă Bucureştii, capitala glorioasei Românii”.
Cine era „Beizadea Mitică”?
Dimitrie Ghica, zis „Beizadea Mitică” (31 mai 1816-18 februarie 1897), era fiul fostului domnitor pământean al Ţării Româneşti Grigore Ghica şi care, după studii militare la Viena şi Berlin, a intrat ca ofiţer în garda imperială rusească. După întoarcerea sa în ţară a fost, pe rând, consilier la Curtea de apel, prefect de poliţie, primar al Capitalei, deputat în divanul ad-hoc din 1857, calitate în care a militat pentru unire, stat naţional şi dinastie străină. A ajuns preşedinte al Senatului (1887-1878). Dar cea mai constantă activitate a sa a fost cea de efor al spitalelor civile, calitate în care a întreprins o serie de opere de utilitate publică precum: un spital, reconstruirea azilului Elena Doamna, ridicarea palatului Băilor Eforie şi o parte a înfrumuseţărilor Sinaiei. Aceste preocupări susţin ideea dorinţei Beizadelei de a se implica în realizarea unui asemenea măreţ proiect.
Deznodământul
Dar ce s-a întâmplat cu această strălucită iniţiativă? Iată ce mai relatează aceeaşi preţioasă sursă, I.Slavici:
„Comitetul s-a înfiinţat, mişcarea s-a pornit şi banii au început să se adune; deodată însă zelul s-a potolit şi totul a rămas baltă.
Se zicea, că zidirea unei catedrale măreţe e un lucru prea mare pentru ca să poate fi scos la capăt prin subscrieri de bună voie şi guvernul a făgăduit că va purta el de grijă, ca să fie zidită, în adevăr o măreaţă catedrală, cum li se cuvine Bucureştilor tăiaţi de Calea Victoriei”.
Un asemenea deznodământ nu trebuie să ne mire pentru acele timpuri. Dobândirea independenţei a generat peste tot mare entuziasm, sub acest impuls s-au croit mari planuri, dar forţele s-au dovedit insuficiente pentru înfăptuirea lor. Să nu uităm că, în aceeaşi atmosferă, la 8 octombrie 1878, armata română şi-a făcut intrarea triumfală în Capitală, trecând pe sub un arc de triumf, improvizat de lemn, la capătul Şoselei Kiseleff. Mai norocos, proiectul acestui monument a avut sorţi de izbândă şi îl admirăm la Şoseaua ca un semn distinctiv al Bucureştiului.
Încercările lui Dimitrie A. Sturza
Să reluăm firul povestirii lui Ioan Slavici ... „...Ani şi iar ani de zile au trecut fără ca guvernul să fi găsit răgaz şi să fi putut aduna bani pentru îndeplinirea acestor dorinţe fără îndoială vrednice de toată lauda. Numai că mai târziu s-a ivit alt Mitică, D. A. Sturza care, ajuns ministru de culte, a luat hotărârea bărbătească şi nu numai că a obţinut un credit de 5 milioane pentru ridicarea catedralei, ci a şi ales locul unde urma să se facă zidirea, - pe la fosta mănăstire Carimata, unde azi se află statuia lui C.A.Rosetti. Loc mai potrivit pentru aşa ceva nici că s-ar fi putut”.
Dimitrie A.Sturza a deţinut portofoliul cultelor şi instrucţiunii publice în cabinetul condus de Ion C. Brătianu (9/21 iunie 1881- 23 martie /4 aprilie 1888), în perioada 2/14 februarie 1885-1/13martie 1888.
„Păcat numai că guvernul, din care făcea parte D.A.Sturza, a căzut mai înainte de a se fi început zidirea, iară urmaşul lui D.A.Sturza la ministerul cultelor a găsit că pentru o catedrală cu adevărat măreaţă cinci milioane sunt prea puţini şi a cheltuit banii pentru alte lucrări mai urgente şi mai folositoare”.
Carol I gândeşte, şi el la un monument
Într-adevăr, în urma demisiei cabinetului, tot Ion C.Brătianu formează guvernul care suferă minore modificări; în noua formulă D.A.Sturza face rocada cu N.Nacu, în sensul că preia de la acesta Finanţele şi îi cedează Cultele şi Instrucţiunile Publice. Este adevărat că astfel nu mai răspunde de treburile ecleziastice, dar în noua ipostază avea în răspundere întregul buget al statului...
Este o perioadă în care, alături de reformele administrative, economice şi politice, tânărul şi energicul rege Carol I, însoţit şi sfătuit de prim-miniştri înţelepţi, e hotărât să doteze tânărul său regat de la gurile Dunării şi cu monumente reprezentative, spre a constitui aici, aşa cum scria şi gândea marele Eminescu, şi un „strat reprezentativ de civilizaţie”.
Mitropoliţii fac politică
În aceşti ani se reconstruiesc catedrala metropolitană, biserica Domniţa Balaşa, se restaurează mănăstirea Curtea de Argeş, biserica Trei Ierarhi din Iaşi, biserica Sf. Dumitru din Craiova, biserica Mitropoliei din Târgovişte, se ridică Ateneul Român, Palatul de Justiţie, Palatul CEC, se construieşte Podul peste Dunăre de la Cernavodă... Faţă de o asemenea frenezie a ridicării unor construcţii şi monumente reprezentative pentru statul român modern, inclusiv lăcaşuri de cult, se pune în mod logic întrebarea: de ce nu a avut sorţi de izbândă un asemenea proiect? Pot fi găsite mai multe explicaţii.
Cauza eşecului: nu s-a găsit o personalitate activă şi pe deplin dedicată înfăptuirii sale!
Într-adevăr, mitropoliţii epocii, prea preocupaţi de politică, nu erau interesaţi de ridicarea unei catedrale a Bucureştilor care să pună în umbră pe cea metropolitană, existentă. Moartea mitropolitului primat Calinic, în 1886, va deschide un lung război între liberali şi conservatori în impunerea drept primus inter pares al Bisericii, pe Iosif Gheorghian şi Ghenadie Petrescu (cu binecunoscutul proces soldat cu cateherisirea acestuia din urmă), ceea ce a atras atenţia şi preocupările Sfântului Sinod spre lupte intestine.
Chiar Regele Carol I, deşi a făcut concesii religiei naţionale, ca un catolic fervent ce era, nu era personal interesat peste măsură în cultivarea valorilor sale, limitându-se la îndeplinirea îndatoririlor constituţionale.
De asemenea, lipsa de entuziasm a lumii ecleziastice pentru o asemenea proiect se explică şi printr-o anumită tradiţie a ortodoxiei de a avea lăcaşuri modeste ca dimensiuni, capabile să creeze acea atmosferă de cufundare lăuntrică, atât de caracteristică pietăţii orientale, pe care mantia arhitectonică o poate răci. Este îndeajuns să privim cazul Greciei, al catedralei mitropolitane din Atena spre a ne convinge de acest lucru. După cum însă, spre a ilustra contrariul e suficient să avem în vedere impozanta Catedrală a Mântuitorului de la Moscova (e adevărat, aceasta îşi arogă, cu mai puţin sau mai mult temei, statutul de a Treia Romă!), care numără printre marile construcţii de acest gen din lume.
Costurile mari, o frână în calea proiectului
[poll id="32"]
În sfârşit, într-o ţară saracă, în care se mai murea de foame, iar racordarea de Europa era încă departe, tentaţia de a deturna banul public spre alte orizonturi a fost întotdeauna mare!
Să nu uităm, totodată, costul deosebit de ridicat al unei asemenea construcţii şi oricum disproporţionat cu posibilitatea Biserici dintotdeauna sărace şi un buget public realmente redus şi supus presiunilor a numeroase priorităţi. În acelaşi timp, nu putem ignora felul de a fi al românilor, poate întruchipat în zădărnicia durabilului legendei Meşterului Manole, de a tergiversa lucrurile. Un alt exemplu celebru este cel al Palatului Primăriei Capitalei. Deşi iniţiat de primarul Nicolae Filipescu (în 1912) şi continuat de „starostele” Barbu Ştefănescu-Delavrancea, în cooperare cu arhitectul Ion Mincu, el avea să izbândească abia după un deceniu, fiind inaugurat de primarul Dem I. Dobrescu şi arhitectul Petre Antonescu...
Ideea ridicării unei Catedrale se justifica astfel din mai multe puncte de vedere. Catedrala metropolitană îşi avea rostul ei, la nivelul întregii ţări. Dar şi în această privinţă, lărgirea graniţelor ţării, după 24 ianuarie 1859, şi mai ales, prin actele unificatoare din 1918, reclama un lăcaş pe măsură, ca măreţie. Apoi, ca şi capitală a unui stat independent, în plină afirmare, Bucureştiul avea nevoie el însuşi de o catedrală proprie, reprezentativă. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât bisericuţa lui Bucur Ciobanul, simbolul său istoric, dispăruse. Aşadar, indiferent de opţiunea adoptată - catedrală naţională ori catedrală a capitalei, un lucru era sigur: România avea nevoie de o (nouă) catedrală modernă, în spiritul vremii!
Înfăptuirea şi desăvârşirea Marii Uniri la 1 decembrie 1918 a relansat ideea edificării şi preocupările unor monumente de amploare, care să exprime pe măsură semnificaţiile unor evenimente de asemenea măreţie. Intenţiile au fost deosebit de măreţe, puterile de realizare mai modeste.
Sub semnul lui Eminescu
Autorul Morii cu noroc îşi începea articolul mai sus evocat prin rânduri memorabile: „Se zice, că nimeni nu poate să scrie istoria faptelor nepetrecute. Se poate însă scrie istoria faptelor plăzmuite, deşi ele n-au fost încă săvârşit. Înşirare de asemenea fapte e istoria catedralei Bucureştilor, pe care până acum Românimea nu s-a învrednicit încă s-o ridice întru mărirea lui Dumnezeu.”
Şi îl încheia cu o concluzie pe măsură: „La catedrala Sf.Petru de la Roma au muncit zidari, pietrari şi fel de fel de alţi meşteri şi maeştri peste două sute de ani. Minune prea de tot mare n-ar fi dac’ar trebui să treacă fie măcar şi numai o sută de ani pentru ca să se poată începe zidirea unei catedrale la Bucureşti - dacă mai e să se facă un asemenea început”.
La 134 de ani de la lansarea ideii şi 87 de la consideraţiile lui Slavici, sub semnul tutelar al lui Mihai Eminescu, marele proiect al Catedralei Neamului pare, mai mult ca oricând, astăzi că se apropie de împlinirea sa.
Citeşte şi:
Patriarhul Daniel cere statului 20 de milioane de lei pentru Catedrala Mântuirii Neamului
Năstase demonstrează cum va ploua în Catedrala Neamului
O firmă din Bacău, câștigătoarea proiectului Catedralei Mântuirii Neamului
Catedrala Neamului, ridicată pe credit bancar. Patriarhul o dormi liniștit?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
