Eugen Cristian Chiticariu: 'Lăsați-mă să fiu tată'. Drama unui părinte care și-a pierdut fetița-exclusiv

Eugen Cristian Chiticariu, colegul Gabrielei Cristea la Tele 7 abc la emisiunea "Bună dimineața, România", trece prin clipe grele. Se luptă cu justiția de mai bine de doi ani pentru a-și vedea fetița. Simte că a ajuns la capătul puterilor, dar vrea ca povestea lui să se facă auzită. 

Eugen Cristian Chiticariu a povestit în exclusivitate pentru DC News drama prin care trece. Își dorește să fie ajutat să-și strângă fetița din nou la piept. Cu fosta lui soție nu mai poate dialoga, iar fiecare zi care trece este un coșmar fără copila sa alături.

"Dialogul cu fosta soție a fost în permanență refuzat și deturnat către tot felul de teme niciodată probate oficial în fața autorităților de tipul că o urmăresc etc. Există femei care sunt bătute și umilite de niște animale de bărbați. De asemenea, există și femei care inventează tot felul de lucruri care nu există. Practic în acest trend s-a înscris și fosta mea soție", ne-a povestit tatăl.

"În cazul meu nu mai există nicio soluție din punct de vedere legal. După ce trece divorțul care stabilește soarta copilașului, nu mai există căi de atac. (...) În civil, de trei ani de zile, se constată un picaj dramatic al respingerii apelurilor. Sunt perfect conștient că eu mi-am pierdut copilul. Anuța mea va fi extrem de degradată sufletește când noi vom putea relaționa din nou. Acest lucru presupune că bietul copilaș va trebui odată să-și înghită poezia pe care acum o rostește cu mult patos în defavoarea tatălui ei. După care va înțelege că mama a învățat-o ce să spună, iar acest lucru va fi un șoc imens pentru adolescenta de mâine. Nu există manual care să te învețe cum recuperezi o ființă umană după o astfel de traumă (...) Eu mi-am pierdut copilul, însă fenomenul este unul social care trebuie cumva scuturat pentru că a plecat de la niște oameni din domeniul politic care au făcut codul de legi pe butuci", ne-a spus Eugen Cristian Chiticariu în exclusivitate.

În rândurile de mai jos vă prezentăm strigătul părintelui care, de mai bine de doi ani, nu își poate vedea fetița:

LĂSAȚI-MĂ SĂ FIU TATĂ!

Sunt un bărbat oarecare. Nu mint, nu am motive să o fac. Nu am nevoie ca cineva să placă ce spun. Scriu asta mai ales pentru că lumea refuză să creadă că se întâmplă și așa ceva. Îmi recunosc slăbiciunile, iar acesta e un semnal de alarmă nu pentru problema mea și a fetiței mele ci pentru cei cărora urmează să li se întâmple.
Nu sunt plecat "la căpșuni", nu sunt alcoolic, nu mi-am abandonat datoriile și obligațiile, nu vântur cazinourile, nu fac comerț cu mașini hălăduind prin Europa. Nu sunt sărac, am taxele la zi, nu am condamnări de nici un fel.
CU TOATE ACESTEA, NU SUNT LĂSAT SĂ FIU TATĂL PRINȚESEI MELE DIN 5 ianuarie 2014.

Suntem în 13 martie 2016. În acest interval am putut relaționa cu fiica mea de la mai puțin de trei metri, numai în condiții ostile, un total de zece ore și acestea defalcate, decise de autorități. Cinci ore în 2014, alte patru în 2015, și restul prin gardul de la școală... Nu-mi cereți să descriu absurdul pe care îl trăiesc. Este fenomenul indolenței sociale, dintr-o Europă care nu mai poate de bine, localizat acum și în România. Un fenomen ingrat, hidos, care dă naștere pe lângă multe alte probleme, unei generații de copii semi-orfani.

Fetița mea este în prezent un semi-orfan post-divorț. Un produs al fenomenului manipulării definit de unii psihologi ca ALIENARE PARENTALĂ, breasla lor fiind însă de acord indiferent titlul „bolii" că poți manipula laș și imatur un copil până la a-l face să creadă că luna este din ciocolata albă făcută sau că celălalt părinte este cel mai rău om...

Nu am nicio explicație. Nu sunt capabil să încerc una. Am în schimb o enciclopedie de sfaturi conjunctural-docte despre ce crede lumea când află de starea mea. Ori a copilului meu. De îndemnuri pasive și matur naive cu ce ar trebui să fac. Despre necesitatea căutării unei explicații din trecut care ar trebui să justifice și să plaseze în normal situația noastră în prezent și în viitor. Și nicio soluție. Nu înșir baliverne, ci întâmplări reale. Concret, în ajutor am primit doar mirare în formă politicoasă, autentică și spontană. Și o expresie hâdă de tip, „lasă, că te va căuta ea când va fi mare, și va înțelege...". Toți par să înțeleagă azi, că fetița mea VA ÎNȚELEGE... O să cadă drobul de sare...

Deși sursa este ușor de remarcat, de identificat și de vindecat, constat tâmpit de dorul de fiica mea că societatea, în loc să intervină pentru rezolvarea situației, o tolerează distant și consecvent și, din false pudori, caută soluții în situații ireale. Societatea preferă sa favorizeze fapta, să întoarcă privirile.

Am încercat să-mi descalific durerea și furia față de ce ni se întâmplă, mie și fetiței mele, prin comparații absurde cu cei care-și pierd definitiv un copil în evenimente tragice sau în urma unor boli cumplite. Poate că sună cinic, dar moartea mi s-a părut un argument mai rezonabil ca și putere de asimilare, decât silirea persoanei mele de a accepta absurdul situației.

Sunt, cum cred că ați dedus, divorțat, tatăl unei fetițe splendide. Am toate drepturile cuprinse de legislația la zi, la fel și fiica mea. Nu este consemnată pe teritoriul european nicio interdicție temporară ori definitivă la adresa mea. Îmi ador fiica și cât am fost împreună, timp de șapte ani și jumătate, am simțit că respir prin existența ființei ei. Acum mă târăsc prin fiecare zi ca și cum acei ani ar fi doar o nuvelă de bună calitate.

Toate invectivele, acuzele, invențiile stârnite la adresa mea în acești prea lungi ultimi ani pentru a justifica îndepărtarea, deposedarea de fiica mea, m-au onorat. Sincer. Când cineva, fosta ta doamnă, scornește motive ciudate și mediocre, niște micisme bazate pe sfaturi arhaice, dar și avocățești, doar pentru a justifica o falsă stare de fapt, nu te poți simți decât onorat pentru că prin acest efort dezumanizant, culmea, al unei mame, iese în evidență recunoașterea faptului că ai fost, ești, și mai ales vei fi tatăl copilului tău. În teorie pare ceva nechestionabil. În practică poți fi deposedat de copilașul tău cu toate drepturile legale atârnate pe perete în România liberă de norvegianism. Fie că ești bărbat, fie că ești femeie.

Acum cer ajutor. Am epuizat toate căile legale, permise de legislație cu o inutilă răbdare scrâșnită din dinți, pentru că nimeni nu decontează timpul pierdut. Nu i-am văzut dințișorii schimbându-se, nu-i cunosc stângăciile în fața caietului de teme, nu am habar ce povești îi plac, nu-i cunosc bucuriile și temerile ei de fetiță „mare" acum. Vorbesc și gândesc despre fetița mea ca despre un înger mort. Stă, împreună cu fosta mea soție, la 30 de minute distanță. Ca și cum nu ar sta. Autoritățile au cheltuit bani, resurse umane, într-o risipă parcă planificată. Mulți mă întreabă dacă a meritat acest efort zadarnic, de parcă tot ce se întâmplă este perceput implicit ca un cancer în ultimul stadiu. Răspund numai în gând, că aceasta este datoria unui părinte, asta trebuie să facă un bărbat-tată, să lupte. Încep să cred că și crima din "Baltagul" ar putea avea justificare și astăzi. Polițiștii de la Rutieră au o vorbă: fii atent cum conduci, ferește-te, altfel vei muri ca prostul cu dreptatea în brațe. Am toate documentele care atestă ce și de ce se întâmplă. Nici o șansă nu mi s-a dat. Nu i s-a dat nici ei.

Mi-e dor de fiica mea. Cumplit de dor. Și ca acest sentiment să fie unul deplorabil și delirant, Statul Român a amplificat starea de rău, când cretin, când slab pregătit și indiferent, când intenționat. Mai mult, a inventat protecția refuzului unui minor. Fără să-i pese că refuzul unui minor poate fi indus prin siluirea sufletului și minții sale chiar de către unul dintre părinți. Nu ai dreptul să manipulezi un copil, nu-l poți „învăța" să-și urască tatăl ori mama și legea să nu intervină măcar într-o complicitate de interes public.

Mă gândesc la sinucidere. Rațiunea îmi spune că nu ar avea rost dar, „nu știam că doare așa". Să am un copil minunat, să mi-l doresc necondiționat și să nu pot fi alături de el din cauza faptului că imaginea pe care o are despre mine acum este falsă, dar, PERMISĂ. Cum este posibil așa ceva?

Știu că nu mă puteți ajuta. Știu că nu vă pasă de un copil semi-orfan. Dar măcar simulați empatia. Ce trăiesc împreună cu fetița mea, mai trăiesc alte câteva mii de părinți necustodieni și copiii acestora, chiar acum în România, iar situația vi se datorează și vouă. Măcar răspândiți vestea.

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play

Cele mai noi știri

Cele mai citite știri





Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2021 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


cloudnxt1
YesMy