Mărul ”cunoașterii” ca poliție politică, oferit președintelui

Ambele legitimități, atât cea a primului-ministru cât și cea a președintelui sunt câștigate prin vot popular. Dacă cea președintelui este obținută direct, cea a primului-ministru, în mod obișnuit, este de două ori consolidată: cetățenii votează reprezentanți, adică parlamentari și abia apoi, minim o majoritate formată din toți reprezentanții, poate legitima un guvern. În plus, funcția de premier primește și binecuvântarea asumării prezidențiale. Cu toate acestea jocul de-a șoarecele și pisica dintre cei doi abia începe.

Cine este mai puternic:președintele sau premierul

Simțindu-se captiv unei funcții aparent simbolice, președintele va fi tentat mereu să exercite autoritatea pe care i-au dat-o oamenii și legea. Cele mai importante pârghii par posturile reprezentate în Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Cu toate acestea, jumătate dintre membrii Consiliului sunt și membri ai guvernului. Cum, în materie de putere, aliat sigur îți este doar cel care depinde de tine, în cazul șefului statului, fideli cu adevărat – până la un punct, îi sunt șefii instituțiilor direct subordonate. Oare nu din această competiție nefirească începe goana după instrumente/instituții cât mai extinse?

Justificare, prin nevoia de control

          Mărul tentației de a face poliție politică va sta tot timpul pe masa celui care va fi șef al statului. Sub justificarea nevoii de control, președintele este împins să încurajeze obținerea cât mai multor informații. Constituția îi conferă acest drept iar subordonații sunt gata să-i îndeplinească dorințele din mai multe motive: primul este de ordin legal și ține de nevoia de a preveni. Informațiile vor fi, deci,  singurele care supraviețuiesc funcțiilor. Într-o bază de date mare, tot ce este important va exista pentru totdeauna. Bătălia se dă însă pentru longevitatea administrării acestei baze. Orice achiziție la întregirea bazei este și o formă de presiune indirectă. Președintele nu poate să spună că n-a știut ceva deci este încurajat să ceară și implicit să reacționeze. Prin cine?

Unitatea de măsură a puterii-longevitatea

Consolidarea parteneriatelor între instituțiile statului, în scopul obținerii unor performanțe profesionale mai mari a generat astfel o armă cu două tăișuri. Unul dintre tăișuri poate fi lesne folosit în scopuri politice. Nimeni nu poate împiedica și nici preveni crearea unor alianțe trans-instituționale, la nivel de indivizi care dețin funcții. Unitatea de măsură a puterii a devenit astfel longevitatea. Gluma cu „câți șefi ai schimbat?” este des folosită de către cei care dețin funcții secundare, cheie, atât în administrație cât și în sistemele militare. Tocmai de aceea văd o singură cale de reformă a administrației publice, la pachet cu cea a instituțiilor militare, prin schimbarea drastică a Constituției.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News