COACHING: Cum îţi îndrumi propriul copil

Cum pot opri “autor: Corina Rusu /// Managing Director, Elite Training /// Master Coach, ETCS

În urma articolului despre Marele Reparator din noi (cel care simte nevoia compulsivă să dea sfaturi şi să rezolve el problemele altora), am fost întrebată cum poate fi acesta oprit atunci când îţi educi copilul. Întrebarea ta, draga Adina, m-a pus pe gânduri, pentru că, uitându-mă în propria ogradă, mi-am dat seama că, într-adevăr, e greu să fii profet în ţara ta. Sau coach în familie, aş putea spune :-)

Flăcăul meu (12 ani) vine cu o zgârietură urâtă la genunchi. Prima reacţie de mamă: curăţare rană, pansament. A doua reacţie de mamă: cum, unde, cine l-a lovit, de ce n-a fost atent, de ce nu i-a spus dirigintei şi de ce nu şi-a spălat rana ce, vrea să se infecteze? A treia: porţia de „trebuia să...“ se ferească, să nu provoace, să se gândească la urmări, să mă sune, să riposteze, să etc etc. Ce am rezolvat cu asta: rana nu s-a infectat, mi-am făcut datoria de a-l învaţă ce să facă, l-am responsabilizat. Aşa de simplu să fie? A doua zi avea o vânătaie pe celălat picior...

Poate vi s-a întâmplat şi dumneavoastră să daţi sfaturi unor copii/tineri şi să aveţi senzaţia că vorbiţi cu peretele. Ca şi când ei ar deţine un buton secret de închis sonorul atunci când adulţii încep cu morala. Nu mai aud, nu mai sunt atenţi, se închid în lumea lor şi ies de acolo abia după ce adultul îşi epuizează bateriile.

- Iar ai luat o notă mică la matematică, zice părintele. De câte ori să-ţi spun că e o materie importantă, că se va dă la examen şi că dacă nu prinzi acum în clasă totul, greu să mai recuperezi ceva pe urmă. Eu nu-ţi pun meditator, aşa să ştii. Ţi-am mai spus-o de o mie de ori, dar degeaba! Pe vremea mea, şcoala era şcoală, nu mişcă nimeni în front. Păi să fi venit eu cu nota asta acasă, jar mâncam. Mă bătea tata de mă rupea, dar tu ai noroc că eu sunt om calm, că altfel... Pune mâna şi învaţă. Şi mai lasă jocurile pe net că m-ai înebunit. De jucat şi de stat pe chat ai timp, dar de exerciţii la matematică, nu?

Scenariul, mai mult sau mai puţin exact, se desfăşoară zilnic în multe familii. Câte din comentariile părintelui (ale Marelui Reparator dinăuntrul său, mai bine spus) sunt însă recepţionate şi însuşite de copil? Cum putem face ca acesta să îşi asume responsabilitatea pentru învăţare, să facă exerciţiile la mate fără să fie împins de la spate, să se gândească la ce-i bine pentru el pe termen lung? Cum putem face să nu apese iar butonul de tăcere?

Sunt câteva tehnici de coaching care ajută. Atitudinea esenţiala în coaching este încrederea. Coach-ul (părintele) are încredere deplină în puterea celui din faţa lui de a-şi rezolva singur problemele, de a-şi găsi cea mai bună cale. Rolul coachului este doar să-l îndrume, să-l ajute să-şi limpezească gândurile, să se concentreze pe ceea ce e important. Iar pentru asta, foarte rar dă sfaturi. De regulă pune doar câteva întrebări esenţiale, arată că e alături de celălalt, că-l sprijină necondiţionat.

Iată, Adina, cum ar putea arată discuţia de mai sus, dacă părintele ar opri Marele Reparator şi ar adopta câteva tehnici simple de coaching:

- Am văzut că ai luat nota 6 la testul de matematică. (descrierea situaţiei, a faptei concrete)

- Mda.

- Cum ţi se pare nota asta? (tonul e calm, cald; încerci să afli punctul copilului de vedere)

- Păiii... a fost un singur opt în toata clasa. Nimeni n-a luat mai mult.

- A fost un test la care nimeni nu a luat note mari (reflecţi situaţia)

- Da. Şi ceilalţi de pe rândul meu au luat tot şase!

- Sunteţi cu toţii la acelasi nivel (continui să reflecţi situaţia, fără ironie, fără critică)

- De obicei, da. Cam la toate materiile.

- Şi doar atât poţi? (îl provoci uşor, zâmbind)

- Andreea a luat opt, dar face meditaţii.

- Face meditaţii?

- Da, dintr-a cincea. Dar eu am luat de multe ori note mai mari ca ea, fără meditator!

- Şi acum ce o să faci cu şasele ăsta? (este responsabilitatea lui)

- O să-l îndrept, cred. Mai avem un test săptămâna viitoare.

- Şi ce vei face concret ca să îndrepţi nota? (îl ajuţi să ia decizia)

- Am văzut că ne dă exercitii din culegere la test. O să fac câteva în avans.

- Bine gândit (îl incurajezi). La ce program de exersat te gândeşti? Câte exerciţii, când? (îl ajuţi să-şi facă un plan de acţiune)

- Mâine şi poimâine nu am timp, dar după aceea, cred că pot rezolva câte 3-4 probleme în plus pe zi.

- O să fie suficient?

- Cred că da.

- Te pot ajuta cu ceva? (îţi oferi sprijinul).

- Te întreb eu dacă nu înţeleg vreo problemă. Poţi să-mi aduci un măr acum?

Fireşte, în lumea reală, lucrurile nu decurg întotdeauna atât de uşor. Există însă această reţeta de coaching, pe care orice părinte o poate aplica şi care are succes pe termen lung. Copilul nu-şi mai închide urechile. Este ascultat, este înţeles, este respectat şi încurajat. Ingredientele sunt:

1. Descrii fapte, nu opinii;

2. Oglindeşti răspunsurile, îl ajuţi să se limpezească

3. Păstrezi firul; nu-l laşi să divagheze

4. Provoci

5. Îl ajuti să ia decizii şi să-şi facă planuri de acţiune

6. Îi oferi sprijinul

Toate acestea împreună cu elementul esenţial: încrederea în capacitatea copilului de a găsi soluţii. E mai important să-l asculţi cu adevărat pe celălalt, decât să-i dai sfaturi.

Pentru situaţii ca cea de la începutul articolului, cea cu vânătaia de la genunchi, am să vă spun un secret. Copii îşi pot îngriji singuri rănile. Se pot spăla singuri, se pot bandaja. Pot să descopere singuri lecţia de învăţat din lovitura primită. Iar noi, părinţii, îi putem ajuta să facă asta dacă ne asumăm rolul de îndrumători (coachi) ai lor, nu de Mari Reparatori.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News