Un nou studiu condus de cercetătorii de la Instituto Gulbenkian de Ciência din Portugalia a oferit dovezi ale mecanismelor chimice din spatele răspândirii fricii în rândul peștilor zebra, sugerând că empatia umană și-ar putea avea originea în strămoșii noștri acvatici, conform Science Alert.
Studiile anterioare asupra peștilor zebra (Danio rerio) au oferit informații despre modul în care ei percep pericolul, având un comportament neregulat și crescându-le cortizolul atunci când se simt în primejdie.
Esențial pentru semnalizarea emoțională la animale, precum și în cazul oamenilor, este peptida oxitocina. Deși este denumit în mod obișnuit hormonul iubirii, datorită modului în care promovează angajamentul social, influența sa asupra biologiei animalelor este mult mai complexă.
Ce au făcut cercetătorii
Pentru a înțelege mai bine rolul pe care l-ar putea juca hormonul în transmiterea fricii la peștele-zebră, cercetătorii au folosit specii mutante care aveau condiții diferite ale substanței chimice.
Deoarece peștii zebra eliberează din pielea lor o substanță chimică atunci când sunt răniți, care provoacă, de asemenea, o reacție la indivizii din apropiere, echipa a plasat pești diferiți în rezervoare separate, dar de unde îi puteau vedea pe alții înotând. Acest lucru le-a permis să-și modifice comportamentul, adăugând sau reținând substanțe chimice în apă după bunul plac.
Privind alți pești aflați în dificultate, peștii cu hormoni și receptori funcționali de oxitocină s-au speriat, așa cum era de așteptat. Cu toate acestea, indivizii mutanți ai peștelui zebră au înotat agitat, fără să le pese de ceilalți pești
Adăugarea de oxitocină în apă sau injectarea ei direct în acei pești le-a schimbat imediat comportamentul, demonstrând și mai mult că hormonul social este responsabil pentru sentimentul fricii la respectivele exemplare.
Peștii au empatizat doar cu peștii care au fost în pericol
Investigațiile ulterioare asupra peștilor, folosind markeri de activitate neuronală, au urmărit răspunsurile adânc în interiorul creierului lor, găsind paralele între zonele responsabile de reacțiile lor și cele responsabile de problemele emoționale la rozătoare.
Pe baza acestor constatări, s-ar putea concluziona că experiența stresului după ce ți-a fost frică de faptul că cineva ar putea păți ceva este suficient de similară la toate vertebratele.
Eliberarea de oxitocină ar putea declanșa pur și simplu o oglindire a comportamentelor la pești. A vedea suferința la un pește poate crea același răspuns intern la alți pești, de exemplu.
Pentru a vedea dacă acest lucru se întâmplă, cercetătorii au prezentat clipuri video cu pești singuri aflați în dificultate și în stări neutre înainte de a fi reuniți împreună cu alți pești, după ce a trecut o perioadă scurtă de timp. Peștele observator a preferat să se apropie de indivizii pe care îi văzuseră anterior tulburați decât de indivizi cu acțiune neutră.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
