Analiză ASPI: Care sunt cei mai loiali aliați ai SUA. România nu stă atât de rău pe cât ne-am aștepta

Răspunsul scurt, bazat pe metodologia numerică a Institutului, este că doar nouă țări din principalele rețele de alianțe europene și indo-pacifice ale SUA sunt contributori net reali la parteneriatul lor cu Washingtonul. Australia, Marea Britanie și Țările de Jos se află în fruntea listei. De asemenea, Polonia, Norvegia și Franța își respectă angajamentele, notează Institutul Australian de Politică Strategică.

Șaisprezece țări din aceste alianțe, deși nu sunt complet pasive, pot fi considerate „contributori ieftini”, conform evaluării, care măsoară angajamentele aliaților în ceea ce privește resursele și sacrificiile. Alte 12 state pot fi clasificate drept „contributori ieftini evidenți”, printre care Japonia, care are cea mai mare economie dintre prietenii Statelor Unite.

Evaluarea nu se concentrează pe aliații Statelor Unite din America Latină și Caraibe, dar, dacă ar face-o, toți ar fi clasificați fie drept „contributori ieftini”, fie „contributori ieftini evidenți”.

Având în vedere că Trump a făcut un pas fără precedent, condiționând protecția de plată, analiza Institutului își propune să clarifice riscul de abandon din partea SUA pentru aliați. Pentru aliații NATO și cei din regiunea Indo-Pacific, aceasta nu este doar o dezbatere teoretică. Membrii europeni ai NATO se confruntă cu o Rusie agresivă, care a amenințat că își va extinde războiul împotriva Ucrainei. În același timp, aliații Statelor Unite din Indo-Pacific trebuie să facă față unei Chine tot mai puternice și mai asertive, precum și amenințărilor nucleare și cu rachete din partea Coreei de Nord.

Contrar așteptărilor, se pare că proximitatea față de aceste amenințări nu e corelată neapărat cu o contribuție mai mare la alianța cu SUA, în special în Europa.

În alianțele asimetrice – așa cum este orice alianță cu SUA – partenerii mai slabi nu pot compensa pe deplin protecția oferită de partenerul mai puternic. Nu sunt suficient de bogați. Însă pot contribui (sau, în termenii lui Trump, „plăti”) prin acțiuni precum oferirea de sprijin diplomatic internațional, găzduirea de baze militare sau dezvoltarea unor capacități militare de nișă.

Trump pune în general mai mult accent pe măsurători ușor cuantificabile, cum ar fi cheltuielile pentru apărare ca procent din PIB. Institutul a analizat cinci criterii cuantificabile și a agregat rezultatele într-un scor general de plată.

1. A respectat aliatul obiectivele de cheltuieli pentru apărare pe întreaga durată a alianței? Washingtonul se așteaptă ca aliații să aloce cel puțin 2% din PIB pentru apărare (deși Trump a sugerat standarde mai ridicate). Făcând acest lucru, aliații își dezvoltă capacități militare independente bine finanțate, reducând povara SUA de a le garanta securitatea. De asemenea, cheltuielile mai mari îi fac parteneri mai utili în cadrul coalițiilor conduse de SUA, dincolo de aria alianței. Respectarea constantă a pragului de 2% demonstrează și o voință politică internă puternică, consolidând capacitatea de descurajare a alianței. Contribuitorii net îndeplinesc acest prag, în timp ce „contributorii ieftini” nu.

2. A respectat aliatul obiectivele de cheltuieli pentru apărare în ultimul deceniu? Capacitățile militare acumulate de-a lungul timpului se deteriorează fără finanțare constantă. De exemplu, Washingtonul a construit o marină de clasă mondială în timpul Războiului Civil American, care, din cauza lipsei de investiții, s-a transformat ulterior într-o flotă depășită. Prin urmare, cheltuielile recente pentru apărare oferă o perspectivă asupra aliaților care și-au menținut capacitatea militară și pregătirea pe care Washingtonul le valorizează. Totodată, demonstrează voință politică. Au fost evaluate cheltuielile recente analizând bugetele de apărare și PIB-urile aliaților din 2015 încoace (când s-au încheiat ultimele operațiuni terestre conduse de SUA și când Trump a intrat activ în politică). Contribuitorii net îndeplinesc pragul de 2%, în timp ce cei care nu îl ating fie au fost în mod constant „contributori ieftini”, fie, după ce și-au plătit datoriile în trecut, au decis acum să reducă eforturile.

3. Cât de multă tehnică militară americană a achiziționat aliatul? Cumpărarea de echipamente militare americane, cum ar fi avioanele de luptă, oferă SUA mai multe avantaje: venituri suplimentare, prelungirea producției pentru sisteme existente (de exemplu, F-16), creșterea lucrărilor de mentenanță, economii prin dezvoltarea comună a unor noi sisteme (precum F-35) și îmbunătățirea capacităților militare atât pentru SUA, cât și pentru aliați, datorită operării unui echipament standardizat. Au fost evaluate achizițiile de armament analizând cota fiecărui aliat din transferurile de arme americane și PIB-ul global pe durata alianței. Scorurile sub 1 indică achiziții relativ limitate, scorurile peste 1 denotă achiziții semnificative, iar cele peste 2 arată o dependență clară de furnizorii americani.

4. A sprijinit aliatul coalițiile de luptă conduse de SUA? Participarea aliaților la operațiunile militare aduce beneficii Washingtonului, oferind legitimitate internațională pentru acțiune și reducând povara SUA. Alianțele, însă, nu sunt izvoare de sprijin garantat: în calitate de actori interesați, aliații pot refuza să acorde ajutor sau chiar să defecteze blocurilor opuse. În mod corespunzător, aderarea la coalițiile conduse de SUA construiește bună-credință cu Washingtonul (și implicit servește drept avans pentru asistența reciprocă). A fost evaluată participarea luând în considerare cinci coaliții de război la sol (cele pentru războaiele din Coreea, Vietnam, Golful Persic, Afganistan și Irak) și cinci coaliții în principal de război aerian (în zonele de excludere a zborului irakiene și campanii din Bosnia, Kosovo și Libia și împotriva ISIS). Au fost alocate puncte în funcție de sarcina asumată: pentru războaie terestre, 8 puncte pentru asigurarea forțelor de luptă din prima linie, 4 pentru unitățile de sprijin și 2 pentru asistență financiară. Pentru războaiele aeriene (care implică mai puțin cost și risc), valorile punctelor sunt reduse la jumătate. Aliații au fost considerați ca fiind susținători constanți dacă punctele lor depășesc 17 puncte și ca parteneri de luptă de încredere dacă depășesc 30 de puncte.

5. A plătit aliatul cu sânge? Pierderile de personal aliat, suferite în timp ce promovează interesele de securitate ale Washingtonului, reprezintă un sacrificiu comun, unul care demonstrează cea mai înaltă formă de loialitate (o valoare prețuită de Trump) și implicit servește drept avans suplimentar pentru asistența reciprocă. Deoarece războaiele aeriene conduse de SUA au înregistrat victime minime, au fost evaluate pierderile numărând războaiele la sol conduse de SUA după cel de-al Doilea Război Mondial în care aliații au suferit morți în serviciu.

Au fost generate scorurile generale de plată agregând performanțele aliaților în toate cele cinci criterii. Fiecărui criteriu i s-a atribuit o pondere de 20%, iar punctajul maxim este acordat pentru:

— Respectarea obiectivului de 2% din PIB pentru apărare pe întreaga durată a alianței;
— Respectarea acestui obiectiv în ultimii 10 ani;
— Favorizarea semnificativă a SUA în achizițiile de armament;
— Trimiterea de forțe combatante pe linia frontului în fiecare coaliție de luptă condusă de SUA;
— Suferirea de pierderi umane în fiecare război terestru din cadrul coalițiilor conduse de SUA.

Punctajele parțiale sunt acordate proporțional față de aceste maxime. Un scor sub 50 indică o abordare clară de „contributor ieftin evident” („blatant cheap-riding”). Un scor peste 70 desemnează contributori net autentici. Astfel, comform scoruluio general, România a obținut 66,41. Țara noastră nu este un contributor net autentic, deși este foarte apropiată de valoarea de 70, însă este departe de a cădea în categoria de „contributor ieftin evident”.

Deci, cine a plătit?

Rețeaua de alianțe a SUA conține puțini contributori net autentici, doar nouă dintre cei 38 de aliați NATO și din Indo-Pacific depășind 70 de puncte. Mai mult, trei dintre acești contributori trebuie analizați cu anumite rezerve: Grecia și Turcia se percep reciproc ca principale amenințări, mai degrabă decât să se concentreze pe adversarul comun al NATO, Rusia, iar Coreea de Sud datorează SUA protecția continuă, pe lângă apărarea primită în timpul Războiului din Coreea.

Aliații din Indo-Pacific contribuie relativ mai mult decât omologii lor din NATO, având scoruri generale și pe componente mai mari (cu excepția participării la operațiuni, dintre care trei au fost coaliții aeriene centrate pe NATO). Comparativ cu NATO, rețeaua de alianțe din Indo-Pacific include un procent mai mare de contributori net autentici (28% față de 22%) și un procent mult mai mic de „profitori” evidenți (14% față de 35%).

Printre profitorii notabili se numără Germania și Japonia, deoarece au economii mari și, implicit, un potențial militar considerabil.

De asemenea, este remarcabil faptul că fenomenul „călătoriei gratuite” (cheap-riding) este comun în țările care au aderat la NATO în cadrul extinderii spre Europa de Est. Cu excepția Poloniei, României și țărilor baltice, toate celelalte sunt „profitori” evidenți, deși apartenența lor a adus alianței – inclusiv SUA – poveri și riscuri suplimentare.

Australia este bine protejată împotriva eventualelor revizuiri ale politicii alianțelor SUA de către Trump, care se concentrează în mare parte pe corectarea subfinanțării relative a NATO. Canberra este imună la acuzații similare: niciun alt aliat nu a oferit Washingtonului mai mult sânge și resurse precum Australia, iar guvernul Albanese a început deja să inverseze recentele scăderi ale cheltuielilor pentru apărare, angajându-se să cheltuiască 2,3% din PIB până în 2034.

Mai mult, parteneriatele strategice „indispensabile” ale Australiei cu alți aliați ai SUA rămân relativ sigure: Marea Britanie ocupă locul al doilea în ceea ce privește contribuțiile sale la alianță (ceea ce este un semn bun pentru viabilitatea AUKUS), iar Japonia, deși rămâne în urmă, și-a sporit constant ceea ce Trump ar considera „plăți” către alianță. Japonia își crește semnificativ cheltuielile pentru apărare, sprijinul financiar pentru trupele americane staționate acolo și își reinterpretează constituția pentru a permite acțiuni militare colective.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News