În limbaj nediplomatic, cei 12 au avertizat Parlamentul României, care tocmai discută modificări la Codul Penal, în urma unor sesizări ale CCR, altă instituție importantă a democrației (momentan aflată pe lista neagră, după o decizie neconvenabilă).
Teoretic, îngrijorarea ”puterilor garante” ar putea fi explicată de introducerea unui termen de 1 an pentru închiderea dosarele in rem, dacă nu sunt trimise în judecată. De o parte se argumentează că dosarele ținute la sertar ani și ani sunt, de fapt, instrumente de șantaj politic, de cealaltă se poate intui (că, de comunicat, ambasadele comunică stil oracol) se poate intui, deci, că pentru dosarele de criminalitate transfrontalieră-droguri, terorism etc-termenul de 1 an este prea scurt. Doar nu putem crede că ambasadele iau în seamă fake news-uri ca Andreea Esca, despre victime care își privesc în ochi violatorii.
Practic, avertizarea Legislativului este muniție împotriva uneia dintre taberele aflate în conflict la noi în țară. Nimic nou, asta e filmul de 14 ani, de când regimul Băsescu a declanșat războiul semi-civil din România.
Ce diferă este reacția Puterii. MAE a dat o replică acidă, subliniind că ”procesul de amendare a legislației în domeniul penal reprezintă un atribut al Parlamentului, acordat prin Constituție”. Mai mult, premierul Dăncilă și șefii celor două Camere, Tăriceanu și Dragnea, au boicotat recepția oferită de ambasadorul Hans Klemm de Ziua Americii.
Reacția este mai dură astăzi față de cea din decembrie 2017, când ambasadele Belgiei, Danemarcei, Finlandei, Franţei, Germaniei, Olandei şi Suediei solicitau, prin intermediul unui comunicat, ca proiectul de reformă a justiţiei să evite slăbirea independenţei sistemului judiciar.
Dacă în cazul liderilor politici, situația internă poate justifica o radicalizare a tonului, nu cred că MAE, la experiența și abilitatea lui Meleșcanu, ar risca să întoarcă tractorul în magazinul cu porțelanuri fără să aibă asigurare.
Ce s-a schimbat, deci? În primul rând, lista semnatarilor. În decembrie, SUA nu apăreau pe listă, independența sistemului era apărată doar de ambasade europene. Acum, este foarte probabil ca Hans Klemm să fi fost chiar inițiatorul demersului.
O întrebare esențială este dacă Hans Klemm a acționat în numele Departamentului de Stat sau în nume personal. Scrisoarea reprezintă poziția Washingtonului, e poziția Biroului pentru România, sau doar a ambasadorului? Este mai importantă pentru Washington apărarea sistemului personificat de Laura Codruța Kovesi, sau mutarea ambasadei la Ierusalim (cele două linii pe care s-au poziționat forțele politice de la București)? În bilanțul făcut public de aministrația Trump la doi ani de mandat, mutarea amabasadei se află printre cele cinci realizări cu care se laudă președintele SUA.
Pentru ambasadorul Hans Klemm, numit în perioada administrației Obama, este limpede care sunt prioritățile. De ce nu le-a exprimat și în decembrie 2017? Poate că era prea devreme, cu exact un an înainte de încheierea mandatului. Sau fiindcă acum parlamentarii i-au servit un argument valid: riscul apariției unor obstacole în războiul cu teroriștii ori traficanții de droguri.
Cert este că ambasadorul s-a dovedit încă odată implicat în sprijinirea ”luptei anticorupție”. Klemm ar putea da, însă, o gravă lovitură de imagine acesteia, dacă ar urma modelul altui ambasador american, care după încheierea mandatului său la București a ajuns să reprezinte interesele unui grup de afaceri în țara noastră.
Cât despre contra-atacul Puterii de la București, există două scenarii posibile: fie cu Happy-end, dacă Departamentul de Stat va reacționa negativ la inițiativa ambasadorului; fie cu sequel: continuă seria începută în 2004.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
