CE CONȚINE CARTEA
Mi-am spus mereu că, dacă munceşti pentru o treabă, nu o uiţi. Să scriu despre viaţa mea, care, într-o mare măsură, se suprapune cu munca mea, m-a făcut să înţeleg, încă o dată, că lucrurile chiar aşa stau. Este o constatare verificată nu numai în anii în care am fost primar. Este o concluzie pe care am tras-o după o viaţă în care am pus umărul la destul de multe lucruri. Este şi concluzia acestei cărţi. Am adunat în această carte momente din viaţa publică, încercând să refac, din ceea ce a selectat memoria, traseul profesional care m‑a adus de la catedra de fizică la ipostaza de candidat pentru preşedinţie. Am inclus în ea şi lucruri personale, dar nu am făcut-o neapărat pentru a răspunde curiozităţii celorlalţi. Am recuperat acele întâmplări, întâlniri sau detalii care au spus ceva despre felul în care m-am format, despre valorile pe care le-am preţuit. Identitatea mea personală a umplut, prin intermediul faptelor, dar şi prin aceste principii în care am crezut, rolul de persoană publică pe care l-am ocupat de mai bine de paisprezece ani.
COPILĂRIA ÎN SIBIU
Am crescut pe străzile vechi, din apropierea Centrului istoric. Nu cred să fie zid sau cotlon pe care să nu-l fi descoperit atunci. Erau vremuri în care copiii încă puteau să alerge liberi pe străzi, fără să fie nimeni îngrijorat că li s-ar putea întâmpla ceva. Şi niciodată nu s‑a întâmplat nimic, cu niciunul dintre noi. În afara acestui sentiment de bucurie şi de libertate, nu-mi amintesc foarte multe lucruri din copilărie. Centrul istoric, care a fost practic locul de joacă preferat pentru mine şi pentru ceilalţi copii din împrejurimi, nu mi s-a părut pe atunci că ar fi fost ceva deosebit. Pentru mine, acea zonă era, pur şi simplu, mediul în care am crescut. Probabil ca mulţi alţi oameni, am considerat că peste tot este la fel ca acolo unde locuieşti. Până la proba contrarie. A durat destul de mult până când mi-am dat seama că zona în care am copilărit este una foarte specială — cel puţin prin arhitectură şi prin istorie — şi că se compară cu puţine alte locuri. Mulţi îşi imaginează, probabil, că această conştientizare se produce devreme, dar în cazul meu nu a fost deloc aşa.
DESPRE ORDINEA GERMANĂ INSPIRATĂ ÎN FAMILIE
Cred că fiecare individ este unic în felul său şi că astfel de calităţi se capătă mai degrabă prin educaţie decât prin moştenire. În cazul meu, nu a lipsit niciodată organizarea, de atunci şi până acum. Foarte puţine au fost momentele care să mă fi luat pe neaşteptate, însă chiar şi atunci am reuşit cumva să mă pun la punct destul de repede. Ţin minte că ne-am implicat, şi eu, şi sora mea, în treburile gospodăriei, copii fiind, dar nu cu mare entuziasm. Părinţii nu ne-au cerut lucruri extraordinare, ci sarcini simple: să ne facem ordine în cameră, în lucrurile noastre, deci rugăminţi absolut banale. Acum, sunt un fanatic al organizării, inclusiv la nivel personal: îmi organizez şi viaţa cotidiană, şi parcursul public, orice ar însemna acest lucru. Într-o zi, într-o lună, într-un an, într-o viaţă. Cred că sunt un pic perfecţionist din acest punct de vedere, iar cei din jurul meu se adaptează, fiecare cum poate, la această exigenţă.
DESPRE PROGRAMUL ZILNIC
În ultimii ani, de când am ajuns persoană publică şi am tot mai multe responsabilităţi, nu mai am un program foarte previzibil. Sunt zile când trebuie să mă trezesc la 4 dimineaţa ca să ajung la 10 în Bucureşti şi sunt zile când mă scol la 7 ca să ajung la 8 la birou. Nu mai există ceea ce se cheamă „un program tipic". Dar ordine, da. În cazul meu, până şi o zi fără program oficial seamănă destul de mult cu una cu program oficial, doar că este mai scurtă! Într-o astfel de zi, am program de casă: mă ocup de grădină, fac mici reparaţii în casă; când sunt norocos, merg în excursii sau am întâlniri cu prietenii, ca orice om.
HOBBY-uri
Trebuie să recunosc: dintotdeauna mi-a plăcut să lucrez ceva manual. Cu rezultate rezonabile pentru un amator. Nu sunt un tip extrem de îndemânatic, dar nicidecum stângaci. Mi-a plăcut să meşteresc mereu câte ceva, dar nu mi-am dezvoltat niciodată un hobby propriu‑zis. Pot să repar orice prin casă, prin grădină, prin pivniţă. Când a fost nevoie, mi‑am pus singur faianţă şi gresie în baie, în apartamentul în care m‑am mutat cu soţia după ce ne-am căsătorit. Pot să lucrez cu lemn, ştiu cum să mânuiesc un ferăstrău sau o rindea. Sunt lucruri simple, care ţin mai degrabă de ceea ce trebuie să facă orice om ca să-şi întreţină casa, nu sunt o meserie. Dar le-am făcut întotdeauna. Şi acum fac singur majoritatea reparaţiilor curente în casă. De când mă ştiu repar lucruri prin casă. Am şi stricat, dar numai din greşeală. Din intenţie n-am stricat nimic; şi cred că nici din nepricepere!
CUM A CUNOSCUT-O PE ANGELA MERKEL
Am cunoscut-o, însă, personal pe doamna cancelar Angela Merkel, cu care am păstrat o bună relaţie. Am întâlnit-o prima oară la Berlin, în cadrul unei vizite oficiale de stat, în calitate de membru al delegaţiei. Nu am jucat un rol deosebit de important cu acea ocazie, fiindcă a fost o vizită oficială de stat. Mult mai importantă pentru mine şi pentru FDGR a fost vizita din 2010 a doamnei Cancelar în România, ocazie cu care domnia sa a avut o întrevedere cu reprezentanţii minorităţii germane, într-o delegaţie destul de mare, la reşedinţa ambasadorului Germaniei. Doamna Angela Merkel s-a arătat foarte interesată de problemele minorităţii germane şi, totodată, cunoştea foarte multe detalii despre istoria noastră, despre problemele noastre. Acestea au fost chestiunile importante care s-au dezbătut atunci. Întâlnirea a ajuns să dureze foarte mult, având în vedere acest tip de vizită. În cadrul discuţiilor, un accent aparte s-a pus pe restaurarea bisericilor fortificate; cred că a fost un semnal foarte bun şi pentru noi, şi pentru Guvernul României că există acest interes din partea doamnei Cancelar, care este un politician extrem de puternic şi de bine informat, un om foarte pragmatic, cu o foarte bună capacitate de analiză şi de identificare a temelor sensibile, o persoană cu foarte multă energie. Nu este absolut nicio surpriză că a ajuns unul dintre cei mai puternici politicieni din lume. Cu siguranţă că ar fi un avantaj pentru România să cultive relaţia cu un om politic de o asemenea anvergură.
CE DARURI A MOȘTENIT DE LA STRĂBUNICUL CEASORNICAR
Nu aş lega această aplecare a mea de vreun tip de tradiţie a meşteşugurilor din propria familie, nici nu a existat vreo continuitate de acest tip. Ne-a interesat istoria familiei şi am cercetat inclusiv meseriile practicate de înaintaşii noştri. S-au făcut, în familia mea, studii genealogice — ce-i drept, nu foarte aprofundate — şi ne cunoaştem o parte din strămoşi chiar cu nume, prenume, data naşterii, cam până pe la 1700. Au avut profesii diferite, nu a existat o continuitate de meserii, dar au fost toţi oameni de condiţie medie, de regulă mici meseriaşi sau mici comercianţi. Studii comparative, făcute de specialişti, arată că numele meu de familie a apărut în scripte încă din secolul al XVI-lea, în Cisnădie. Ştiu că străbunicul meu a fost ceasornicar. Mai am şi acum două ceasuri făcute de el, încă funcţionează amândouă. Din păcate, sculele lui de ceasornicar s-au pierdut, altfel le-aş fi cercetat, cu siguranţă.
DESPRE PASIUNI ȘI LECTURI
Aveam o gaşcă de prieteni, ieşeam împreună în oraş, mergeam la petreceri, dar de chiulit n-am chiulit în timpul liceului, nu m-a interesat. N-am fost un tocilar, nu m-am numărat printre aceia care au stat cu nasul în carte, chiar dacă am luat mereu premii, însă fără mari eforturi. Pur şi simplu, studiile mi s-au părut foarte uşoare. Am luat mai rar Premiul I, mai mult II sau III, şi mi-au plăcut cam toate materiile, şi acelea „reale", şi umanioarele. Îmi aduc aminte că mă interesau foarte multe subiecte pe atunci şi că a fost perioada în care mi-am descoperit, ca orice adolescent, pasiunea pe care mai târziu am transformat‑o în profesie. Îmi mai amintesc că am citit enorm în perioada aceea. La fel şi în studenţie. Am citit tot ce am prins: mii de cărţi. Şi totuşi, nu aş putea să spun despre una anume că mi-a schimbat traseul în viaţă. Am fost un cititor înrăit, un devorator de carte. Din toate genurile. Citesc şi acum, dar nu la fel de mult. Nu mai văd la fel de bine şi, prin natura lucrurilor, am mult mai puţin timp la dispoziţie pentru lectură. La biblioteca publică am mers foarte rar pe când învăţam în Sibiu. Însă în Cluj am frecventat intens biblioteca studenţească. Acasă am avut o bibliotecă rezonabilă, cu câteva sute de cărţi — bibliotecă de oameni normali. Am tot sporit-o, mai ales după ce mi-am întemeiat propria familie. Mi-a plăcut să am cărţile mele. La ardeleni este o vorbă: „E bine să ai lucrul tău!" Dar acum le am amestecate cu ale soţiei. Acum „lucrul tău" se referă la lucrul familiei tale.
CUM A CUNOSCUT-O PE SOȚIA SA, CARMEN și DESPRE CĂSNICIE
Tot în timpul facultăţii am cunoscut-o pe soţia mea, Carmen, dar în vechiul cerc de prieteni. A fost invitată de prieteni de-ai noştri care au rămas în Sibiu. Ne-am plăcut, pur şi simplu, iar chimia dintre noi depăşeşte orice descriere. Dacă se întâlnesc doi oameni care se plac şi se înţeleg, restul devine irelevant. Este foarte uşor ca doi oameni tineri să se placă şi să se îndrăgostească, şi asta mi s-a întâmplat şi mie cu soţia mea. Am fost un cuplu de îndrăgostiţi mulţi ani. A durat mult până când ne-am căsătorit. Ne-am cunoscut la 22 de ani şi ne-am căsătorit pe la vreo 29. Am trecut de pragul de 25 de ani de când suntem căsătoriţi şi acum cred că pot să spun că arta nu este de a te îndrăgosti, ci de a menţine dragostea vie pentru mult timp. Acesta este un lucru pe care trebuie să vrei să‑l faci, însă multă lume nu-l face, nu se străduieşte. Şi atunci apare această rată fenomenal de mare de divorţuri. A fi îndrăgostit este o fază care trece, mai devreme sau mai târziu. Însă ca să rămâi lângă cineva trebuie să îţi doreşti să consolidezi familia şi să treci peste toate dificultăţile. Să treci intenţionat, fiindcă să abandonezi este uşor. Abandonul este cel mai facil lucru, peste tot: şi la serviciu, şi în căsătorie, şi în politică.
CUM ȘI-A ANUNȚAT IOHANNIS PĂRINȚII CĂ VA CANDIDA LA PREȘEDINȚIE
Şi părinţii, şi sora mea locuiesc acum în Würzburg. Când am ştiut că voi candida la preşedinţie, i-am sunat pur şi simplu şi le-am dat vestea. Nu a fost o surpriză nemaipomenită, fiindcă ei urmăresc ştirile de aici, în special pe internet sau prin ziarele trimise de noi. Şi vorbim la telefon cel puţin o dată pe săptămână, aşa că au ştiut cam în ce direcţie merg lucrurile. Sfaturi legate de alegeri nu îmi dau; în rest, ca orice om normal, dacă primesc un sfat bun, îl urmez. DIRIGINTELE
CONCEDIILE LUI IOHANNIS
De-a lungul anilor, implicarea politică mi-a transformat viaţa privată. A redus-o de la an la an, tot mai mult. Soţia mea, Carmen, mă sprijină 100% în toate proiectele politice în care mă angajez şi cred că niciun politician nu poate să facă o treabă bună dacă nu are sprijinul total al familiei. Viaţa noastră privată, atât cât e, nu are nimic extravagant, nici spectaculos. Concediile ni le planificăm împreună şi mergem împreună peste tot. În concediu fac de toate, ca tot omul: depinde de perioadă, depinde de program, depinde de ceea ce stabilim împreună, eu şi soţia mea.
CE SPORT PRACTICĂ IOHANNIS
În ultima vreme, mă interesează şi sportul, din ce în ce mai mult. Nu am fost un adept fanatic al sporturilor, dar la un moment dat am simţit nevoia de mişcare, iar un prieten, Marius Vecerdea, fost jucător profesionist, mi‑a propus — acum patru sau cinci ani — să încerc tenisul. Aşa m-am apucat de tenis şi, de atunci, joc de câte ori am ocazia. Cred că joc destul de bine pentru cineva care a început acest sport la 50 de ani, dar nu mă compar cu un jucător adevărat. Joc din când în când cu acest prieten. Câteodată urmăresc partide de tenis la televizor. Sunt un fan al lui Roger Federer, sunt un adevărat federerist. Am urmărit-o şi pe Halep în câteva meciuri. Joacă foarte bine şi am impresia că este foarte motivată.
PREVIZIUNILE SUMBRE CARE S-AU FĂCUT DESPRE IOHANNIS
Când am ajuns primar eram un outsider. Mi s-a spus că voi rezista numai câteva luni de zile, după care fie voi deveni corupt, fie mă voi înscrie într-un partid politic, fie voi renunţa la primărie. Corupt n-am devenit, într-un partid politic nu m-am înscris până în 2013 şi nici n-a fost cazul să plec de la primărie. Cred că am reuşit să devin un bun primar şi pentru că am putut să privesc situația de la distanță și să potrivesc fiecare lucru la locul lui.
CEA MAI DIFICILĂ SITUAȚIE DIN VIAȚA POLITICĂ
La început, imediat după ce am ajuns la primărie, m-am simţit foarte straniu; aveam sentimentul că mă aflu în alt film decât mă aşteptasem. În timpul primului mandat, am lucrat în consiliul municipal cu o majoritate constituită de PDSR, Partidul Democraţiei Sociale din România, şi n-a fost simplu. Mediul era ostil. A fost, pot spune acum, cea mai dificilă perioadă din viaţa mea profesională. Am continuat aşa cum am crezut eu că este corect şi bine, iar în 2004 am fost reales ca primar, cu 88,7% din voturi, de data aceasta alături de o majoritate de consilieri din Forumul Democrat al Germanilor din România. De atunci, timp de 14 ani, biroul primăriei din Piaţa Mare a devenit locul meu preferat din Sibiu, după propria casă.
JULIO IGLESIAS I-A PREZIS CĂ VA FI PREȘEDINTELE ROMÂNIEI
Prin natura lucrurilor, fiind unul dintre actorii principali din viaţa comunităţii, am întâlnit şi demnitari, şi oameni de cultură, şi artişti, şi monarhi, chiar şi cântăreţi pop. Dintre ultimii, îmi aduc aminte de Julio Iglesias, pe care îl pomenesc şi pentru că m-a amuzat foarte tare o predicţie de-a lui despre viitorul meu politic, dar şi pentru că am avut o întâlnire foarte plăcută, după un concert susţinut în Sibiu, în vara lui 2007. Tot atunci a făcut o vizită şi la Primărie, am stat din nou de vorbă, am râs mult, ne-am fotografiat şi i-am oferit o medalie aniversară cu Sibiul, cum au primit toţi oaspeţii de vază din acel an. A fost un concert foarte aşteptat de sibieni, iar Piaţa Mare a fost arhiplină. Îmi aduc aminte că se spunea că s-au vândut 10 000 de bilete pentru acea seară. El cântă foarte încet, iar orchestra nu a cântat live. Însă oamenii care au venit la concert au respectat maniera în care a ales să cânte. Era aşa o linişte în Piaţa Mare, încât, dacă scăpai o monedă din mână, puteai s-o auzi căzând. Am stat la concert, bineînţeles, ca la toate concertele organizate în Sibiu, şi, după ce s-a terminat, ne‑am dus la un restaurant cu artistul şi am purtat discuţii foarte interesante. Este un om deschis; îmi aduc aminte că am stat vreo două sau trei ore la poveşti. M-a întrebat cum este să fii primar, cum au loc alegerile. Nu cunoştea pe nimeni, nici din Sibiu, nici din România. După vreo oră mi-a spus: „Dumneavoastră o să fiţi preşedintele României! Am cunoscut sute de politicieni la viaţa mea. Ştiu cum arată un viitor preşedinte." N-am mai primit, între timp, astfel de profeţii!
PÂNĂ LA 30 DE ANI A MERS DOAR PE BICICLETĂ
În prima parte a vieţii mele am mers mult pe bicicletă, lucru pe care îl fac tot mai rar în ultima vreme. Până la 30 de ani am mers numai cu bicicleta. Pe jos nu, cu autobuzul nu. Doar cu bicicleta. Însă după aceea, tot mai rar cu bicicleta şi tot mai mult maşina. Pe jos, prea puţin.
TĂRICEANU ȘI BĂSESCU ÎN FAZA DE RĂZBOI, LA SIBIU
Dintre toate evenimentele care au avut loc pe tot parcursul anului 2007, cel mai mult m-a impresionat deschiderea Capitalei Culturale, fiindcă s-a petrecut simultan cu intrarea României în UE. A fost un eveniment cu foarte mulţi musafiri importanţi. Cred că am stat nu toată noaptea, ci tot anul în Piaţă. În 2007, am participat la foarte, foarte multe evenimente. Dar deschiderea a avut inclusiv sare şi piper. Imaginaţi-vă deschiderea de Capitală Culturală cu domnii Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu în faza lor de război. Într-o parte unul, într-o parte celălalt, n-au schimbat nici un cuvânt unul cu altul cât au stat acolo. Dincolo de tensiunea evidentă dintre ei, evenimentele au fost spectaculoase.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
