Un rege la Cannes: Jean-Pierre Léaud - o legendă vie

Magda Mihăilescu / 25 mai 2016 / 16:19 Salveaza PDF Comentarii
O Palme d' Or  dupa 58 de ani
Descriere foto: O Palme d' Or dupa 58 de ani

Asaltați de filme din toate părțile, care din competiție (mai ales) care din secțiunile paralele sau din retrospective, dornici să cunoaștem pe cutare sau cutare cineast, să-l auzim, dacă se poate, la conferințele de presă, uităm sau amânăm să facem cunoscute și altora momente care ne-au tulburat, emoționat și care, într-adevăr au toate șansele să rămână unice. 

Poate că unii dintre cei care mă cunosc se vor întreba cum de nu am scris, până acum, tocmai eu, despre întâlnirea cu Jean-Pierre Léaud, actorul fetiș al lui Truffaut, unul dintre cei cărora le datorez ducerea la capăt a cărții mele dedicate marelui creator francez, Bărbatul care iubea filmele. Nu am făcut-o și pentru că, oricât aș evita, tot trebuie să aduc vorba și despre mine, iar referințele la propria persoana rar fac parte din bagajul meu de critic.

Ar mai fi ceva. O emoție fără seamăn m-a cuprins încă din ziua în care festivalul ne-a anunțat că, anul acesta, o Palme d'Or de onoare îi va fi acordată iui Jean Pierre Léaud, emblema Noului val, căruia i-a împrumutat toată spontaneitatea. exuberanța, poate și insolența puștiului de numai 14 ani, Antoine Doinel din Cele patru sute de lovituri, filmul cu care, în 1959, Francois Truffaut semna aici, la Cannes, actul de naștere al mișcării ce avea să schimbe fața cinematografului francez. Știam că urma să-l vedem și într-un film cum numai straniul regizor spaniol Albert Serra poate să facă, La mort de Louis XIV. Mai știam că acum, la 72 de ani, Léaud este foarte fragilizat. Anii din urmă au lăsat urme adânci pe chipul său fascinant. Nu avem întotdeauna forța să suportăm lucrarera bătrâneții implacabile.

Jean Pierre Leaud și Truffaut la Cannes, în 1959

În cinemateca mea personală, dincolo de fotografiile actorului în diferite filme ale ciclului Doinel, păstrez și imaginea întâlnirilor mele cu Jean-Pierre, pe care l-am cunoscut la Clermont-Ferrand, în 1990, când un uriaș noroc m-a adus în același juriu cu el. Era, încă un bărbat tânăr, abiat trecut de patruzeci de ani, încântat să întâlnească pe cineva din România, țară pecare o vizitase cu mulți ani în urmă, incognito, când dorise să cunoască bisericile din Moldova.

Își aducea aminte de "patriarhul roșu" de la Sihăstria (nume pronunțat incredibil de corect), cu care discutase despre ortodoxie. La Paris, actorul avea să mă conducă pe traseul personajului său Antoine Doinel la diferite vârste, în funcție de film ("Îți amintești locul? Aici mă urechea profesorul în Cele patru sute de lovituri, aici îi spuneam minciuna aceea gogonată, ca să justific chiulul, A murit mama, domnule"). O filmografie impresionantă îmi amintește dorința lui Truffaut de a vedea în adolescentul descoperit de el cel mai mare actor al generației sale. A jucat enorm, în toate colțurile lumii, cu maeștrii francezi, dar și cu artiștii momentului, de la Glauber Rocha la Skolimowski și Pal Sandor, de la Raoul Ruiz la Aki Kaurismaki.

Leaud ușor plictisit de discutiile celor mari, Cocteau și Truffaut, la o receptie pe Croazetă

Mă pregătesc să-l văd urcând pe scenă, îmi trec fulgerător prin fața ochilor fotografiile sale de la Cannes din 1959, adolescentul purtat pe brațe de echipă, râzând cu poftă, de la egal al egal, de o glumă spusă de nimeni altul decât de marele Rossellini etc. Apare, din culise, pe melodia care deschide Cele patru sute de lovituri, cu nelipsita eșarfă albă, atât de dragă. Arnaud Desplechin îi înmânează trofeul. Standing ovations prelungite, după care actorul citește, sau interpretează, cele scrise pe o hârtie: "M-am născut la Cannes, în 1959, când cel mai redutabil critic al epocii, François Truffaut, își prezenta, anxios,filmul de debut, Cele patru sute de lovituri. De atunci am urcat și coborât de multe ori scările, dar nu am încetat să-mi pun întrebarea lui André Bazin, Ce este cinematograful? Nici azi nu am dezlegat enigma.

Protagonistul Leaud, de numai 14 ani,din Cele patru sute de lovituri purtat pe brate dupa premiera de la Cannes

În schimb, jucând anul acesta în Moartea lui Ludovic al XIV, mi-am dat seama de adevărul cuvintelor lui Cocteau care vedea în cinema singura artă capabilă să înfățișeze moartea la lucru.(...) Nu am vrut să-mi construiesc o carieră, am vrut doar să joc cu cineaști pe care îi iubesc și îi admir". Ultimul este, spuneam, bizarul catalan Albert Serra care, după ilustrări extrem de personale ale unor figuri precum Don Quijote sau Casanova, a filmat, într-o cheie naturalist- ironică, decrepitudinea puterii, lunga, fastuoasa agonie a unui rege țintuit la pat, devorat de cangrenă, pe deasupra și victimă a unor șarlatani.

Acesta este Le roi Soleil, acest bătrân care abia mai deschide gura, neputincios în fața ipcriziei și inutilelor lingușeli ale slujitorilor săi, un biet corp la dispoziția altora? Jean-Pierre Léaud, cufundat între perne, cu o perucă ce pare, mai degrabă, o rădăcină de copac uscată, joacă așteptarea morții, împăcat cu inexorabilul, ca oricare muritor. Dacă închidem o clipă ochii, putem auzi sunetele unui recviem.

Un rege pe moarte



Te-ar putea interesa







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?


Copyright 2018 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.23