De unde, cum se aflase, greu de spus. Legenda Cannes-ului vrea să ne asigure că juriul deliberează exilat într-o vilă necunoscută din împrejurimi, că membrilor li se confiscă telefoanele mobile în timpul ultimele ore ale dezbaterii finale. Și totuși, secretele au picioare lungi.
Au fost și ediții în care surpriza a funcționat, chiar acum douăzeci de ani, când au câștigat frații Dardenne prima Palme d 'Or cu Rosetta și a pierdut, nimeni altul decât Almodovar cu Totul despre mama mea. Așa cum avea să piardă și acum, cu care s-ar putea numi și Totul despre mine. Cel puțin, de data asta, nu am mai fost luați chiar din somnul visării. Ca să zic așa, chiar dacă nu ne-am pregătit batistele, am început să ne consumăm porția de tristețe mai din vreme și cu un adaos de tulburare: oare îl trădăm pe marele spaniol fără noroc la Cannes dacă vom spune că filmul câștigător al sud-coreeanului a fost unul dintre cele mai bune, mai impresionante prin virtuozitatea tratării unui subiect profund dramatic în cheia unei fabule atroce, despre inegalitatea socială?
Autorul și-a mărturisit pasiunea pentru cineaștii francezi maeștri ai jocurilor subtile prin care cei mici și slabi se răzbună pe cei puternici, cum ar fi Chabrol și Clouzot, bine asimilați. Un premiu de regie at fi fost cum nu se poate mai nimerit și onorant, lăsând, astfel, o cale liberă pentru un triumf al cineastului madrilen, după ce critica i-a considerat filmul vârful creației sale. Aceeași critică nu mai vrea acum să-l mai consoleze cu tot felul de trimiteri la viitorul luminos și afirmă clar : Almodovar nu va avea niciodată o Palme d'Or.
Deși un Premiu de interpretare pentru interpretul său, Antonio Banderas este, în sine, o bucurie, actorul nu a putut masca întrutotul sentimentul că are de-a face cu o calculată răsplată compensatorie. De aceea, a spus el," în numele meu ca actor și al personajului meu, Salvador Molla, dedic acest premiu regizorului Nu este niciun secret pentru nimeni că Salvador Molla eset Pedro Almodovar.
Palme d' Or pentru sud coreeanul Bong joon-Ho
Îl iubesc, îl respect, este mentorul meu. Am făcut 113 filme de-a lungul carierei mele, dar lunile verii trecute, când am filmat Dolor y gloria, au fost cele mai fericite din viața mea de actor". Pe măsură ce palmaresul era anunțat, așa cum știm, de la coadă spre cap, ne convingeam de programul juriului decis să trăiască o oră a corectitudinii sociale, să aibe ochi pentru filmele născute în febra revoltelor celor oropsiți, fie ei tineri din banlieurile mizere, neînțeleșii radicalizați în numele unei credințe, campionii libertății sexuale, leaderii mișcărilor feministe.
Nu aveau cum să câștige Almodovar, Tarantino, Malick sau Porumboiu al nostru pentru care supremă este valoarea intrinsecă a cinematografului. Voi spune, nu fără amărăciune, că juriul condus de mexicanul Alejandro Gonzales Inarritu, care a avut alături (pentru prima oară), opt regizori, printre care Lanthimos și Pawlikowski, a dezamăgit. Orice aș face, nu-l cred pe Inarritu când declară: "Premiile nu reflectă decât opiniile noastre, gusturile noastre.
Vezi și: EXCLUSIV Cannes 2019. Cinematograful îmbătat de el însuși
A fost greu să dispunem de atât de puține premii pentru o selecție incredibile de bună. Sperm că acêste filme vor rezista timpului. Numai el le va putea judeca". Am așteptat mult de la acești "profesioniști ai profesiei", cum ar spune Godard. Nimeni nu mă convinge, niciodată, că filmul Atlantique al unei începătoare franco-senegaleze, Mati Diop, chiar trebuia să ocupe cel mai important loc în ierarhia canneză, după Palme d 'Or, Grand Prix, premiu ce a revenit, cândva, unui Bergman.
Cineva a întrebat, la conferința de presă de după acordarea distincțiilor, cu ce a sedus acel film despre o tandră poveste de dragoste ucisă de vitregiq vremii noastre. A răspuns doar un membru al juriului, regizoarea italiană Alice Rohrwacher: "Prin prospețime și pentru că vorbește espre femeile rîse singure după ce bărbații pleacî în căutarea unie vieți mai bune". Și se întorc sub formă de zombi, adaug eu. Premiul juriului acordat ex-aequo a încoronat și el două filme angajate, mai ales primul strigat, Les misérables de Ladj Ly despre violența, justificată din punctul de vedere al autorului, din cartierele mărginașe în care adolescenții se pregătesc să devină noii îngeri cu fețe murdare ai răzbunării.
I-am mărturist unui critic francez sentimentul meu de teamă la vederea unei astfel de perspective a vindecîrii rănilor sociale. "Doamnă, de treizeci de ani guvernele nu au făcut nimic, ce vreți"...Nu vreau nimic, dar nu cred că filmul trebuie să fie doar un suport al răfuielilor sociale, fără a fi trecut, mai întâi, prin filtrul artei.
Cât despre Premiul pentru regie, dobândit de frații Dardenne, aici chiar nimeni nu a mai înțeles nimic. Despre ce regie o fi fost vorba în mica istorie a unui puști musulman radicalizat nu se știe când, noi ne trezim cu Le jeune Ahmed gata pornit să stabilească o ordine religioasă și acasă, și la școală? Minimalism extrem și atât. Autorii au explicat că ar fi un imn adus vieții, diferenței.
Și Kechiche susținea că pelicula sa cu lunga inserție porno este un omagiu adus vieții,corpului uman etc O formulă bună la toate, care scutește de multe explicații, un omagiu adus vieții. Oare Tarantino, Terrence Malick sau, din nou, îl evoc pe Porumboiu, nu au arătat în filmele și cum se nasc poveștile din toate acele mișcări misterioase numite regie? Aș fi vrut să-i spun lui Pawel Pawlikowski, jurat, deținătorul respectivului premiu anul trecut, pentru minunatul său Cold War: "Norocul dv a fost că ați concurat anul trecut, acum nu cred că ați mai fi fost victorios. Ideile dv. despre elipse în construcția regizorală nu ar mai fi avut niciun ecou".
Vezi și: EXCLUSIV Cannes 2019. Despre Tarantino, numai în șoaptă
Nu m-am îndurat. Prea mult m-a emoționat filmul său. Din fericire, juriul nu a avea cum să audă huiduielile din sala Debussy, unde presa vedea ceremonia, conectată la locul sărbătorii, marea sală Lumière. Ilariant efectul: dincolo se aplauda, în timp ce dincoace se protesta la auzul numelui Dardenne.
La Cannes nu se acodă premiul pentru imagine. Nu ar fi fost nebinevenit pentru picturalitatea filmului Portret de la jeune fille en feu al franțuzoaicei Céline Sciamma. Pentru că trebuia ca inițiatoarea ascociaței Collectif 50/50 (adică pentru paritate) să nu plece cu mâinile goale, i s-a atribuit premul pentru scenariu. Un scenariu din care nu lipsesc scenele fierbinți de iubire între două femei dintr-un secol trecut, pictorița și modelul ei.
Kechiche, cel cu scandalul, a deschis un drum bun acum șase ani cu La Vie d"Adele. Iar Premiul pentru interpretare feminină nu putea fi găsit decât tot într-un film al unei regizoare femei, austriaca Jessica Hausner care i-aoferit actriței Emily Beecham din Little Joe un nesperat cadou. Formidabilele Sara Forestier și Léa Seydoux din filmul lui Arnaud Desplechin Roubaix, une lumière au fost ignorate. Mai era însă nevoie de un nume de femeie-regizor în socotelile programatice. Mișcarea Metoo a fost bine țintită.
Un zâmbet târziu, trist, dar binevenit, a fost It Must be Heaven al palestinianului Elia Suleiman pentru care s-a înființat o Mențiune specială. O spune necăjit, nu prea sunt semne că ar fi pe undeva Paradisul. Poate, cine știe, nu neg că, din toate aceste intenții de a căuta sângele nou al cinematografului se va alege, cândva, ceva.
Un lucru e sigur. Cu cele bune și mai puțin bune, cinematograful lumii, văzut din sălile unui mare festival, pare că vrea să țină pasul cu lumea noastră care nu duce lipsă de convulsii. Nu ar fi nimic rău, atâta vreme, cât artistul nu înlocuiește emoția cu verdictul paginii de ziar.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
