Cannes 2021: Sfârșit de festival: oroare, harababură, întrebări

Julia Ducournau primind marele premiu pentru pelicula Titane din partea  actriței Sharon Stone
Julia Ducournau primind marele premiu pentru pelicula Titane din partea actriței Sharon Stone

Se poate scrie în fel și chip despre încheierea  primei mari manifestări artistice globale postpandemie, cum le place organizatorilor să le audă urechile. Cu atât mai mult cu cât formularea le aparține. Cel mai la îndemână este să profiți din plin de nesperata comedie pe  care ne-au ferit-o juriul și gazda-maestră de ceremonii  a acestei ediții cu numărul 74 încă din primele minute ale unei seri ce va rămâne, probabil, de pomină. 

Circul din seara anunțării palmaresului l-a văzut toată lumea, a fost repovestit de fiecare dintre cei care i-au fost martori potrivit umorului și talentului de a-l traduce. Chiar și unui comentator puțin dispus să facă haz de accidentele ivite pe parcursul unei munci ale cărei proporții uriașe putem doar să ni le imaginăm, îi este greu să ignore stânjeneala de care nu ne-am mai putut lepăda, cu atât mai mult cu cât totul în jur respira solemnitatea clipei de sărbătoare.

Pentru mine una, ea a început, însă, înainte de gafa istorică a președintelui juriului, Spike Lee. de a așeza spectacolul cu susul în jos, ca să zic așa, anunțând din prima strigare marele câștigător. M-a frapat una dintre primele fraze ale Doriei Tillier, amintita gazdă, despre sfârșitul unui festival care "ar fi o chestie tristă", "un truc triste", în original. Cum, adică, "o chestie", acolo, printre altele? Chiar ne-au părăsit cuvintele? Vom ajunge, oare, nu peste multă vreme, să comunicăm între noi, chiar și în momentele cât de cât importante, precum pe rețelele de socializare, prin prescurtări aiurea?

Dacă ironia clipei a făcut, ca de data aceasta, "chestia" să fie chiar tristă, prin absurdul comicului, o întrebare avea tot ce-i trebuie pentru a plasată încă de la început: oare toate introducerile în atmosferă, acele prefețe rostite de maeștrii de ceremonii sunt lăsate la voia întâmplării, pe seama talentului de a improviza al celui căruia îi revine oroarea? Dacă acesta este o ființă minunată, dar nu posedă darul, ce se întâmplă? Evident, nu am în vedere cenzurarea discursului, ci încrederea în personalitatea celui care îl rostește.

 

Vezi și: Cannes 2021: Aroma virusului

 

Vreo doi ani la rând, alegerea în acest rol a actorului Lambert Wilson a fermecat, pur, și simplu, asistența, prin eleganța și inteligența introducerilor sale. De aici și întrebarea: pe mâna cui jucăm? În mod necesar, răsare o alta: cum  a fost posibil ca juriul și președintele său să nu aibă habar de protocolul anunțării premiilor, de legea piramidei răsturnate? Spikee Lee părea pierdut, buimac, parcă nu știa de ce se află acolo, cu o fițuică în mână (festivalul a făcut economie de hârtie) de pe care nu putea descifra nimic, cu toată bunăvoința colegilor de juriu.

Vor rămâne în arhive imaginile lor încercând să-l ajute, să-i traducă în engleză, cu excepția lui Mati Diop care, îngrozită, și-a acoperit ochii. În 1996 l-am văzut pe președintele de atunci al juriului, pe Ford Coppola și echipa sa repetând, într-o sală goală, tot ceremonialul, bineînțeles, rostind premii fictive. Este vorba de un spectacol, totuși. Spike Lee și-a cerut  multiple scuze pentru dezastrul (cuvântul îi aparține) provocat. Se mai întâmplă, spunea el, sportivilor cărora nu le iese pasa, priza etc.

Probabil, peste un timp, revăzându-l sau unii dând peste el, așa cum arăta în hainele lui proaspăt sosite de la un zugrav care a aruncat peste ele, cu bidineaua, toate culorile curcubeului, se vor înduioșa, amuza. Nu același lucru se va petrece și cu alegerea supremă a a juriului său, filmul tinerei regizoare Julia Ducournau, Titane, subiect al unei nete divizări a criticii, în măsura în care aceasta mai contează.

 

Vezi și: Cannes 2021:  Moartea vine cântând

 

Am mai scris despre eforturile comentatorilor, ziartiștilor francezi, cu puține excepții, de a-și controla modul de a se exprima despre  cinematograful țării lor. Trebuie să navighezi printre formulări care mai de care mai alambicate, trebuie să-i cunoști și pe autori, pentru a desprinde un capăt de opinie. În cazul de față, s-a insistat pe ideea înnoirii repertoriului de filme incluse în selecție, deschiderea drumului peliculelor de gen, inclusiv horror, cum este câștigătorul.

Nu știu cum vor înfrunta selecționerii inerentele discuții despre vocația unui mare festival cum este Cannes-ul, având drept punct de pornire o peliculă a cărei primă proiecție a avut loc cu mașinile Salvării la ușa cinematografului, cu oameni leșinați, alții vomitând. Prezența mutanților, a monștrilor mai mari sau mai mici înseamnă, pentru autoare, deschiderea, în istoria festivalului, a unui nou capitol ce ar putea purta numele de " un cinematograf mai incluziv și mai fluid".

De altfel, în cuvântul ei de mulțumire, cineasta a măgulit juriul pentru că "a deschis drumul monștrilor". Pelicula, interzisă celor sub 16 ani, contrazice menirea unui festival de cinefilie cum se vrea Cannes-ul. "Pură prostie - scrie Screen International - cockteil deranjant, insultător, de excese și ferocitate conceptuală". Nu am nicio îndoială că Julia Ducournau va rămâne, statistic vorbind, cea de a doua femeie-cineast  răsplătităcu o Palme d'or, după Jane Campion, cu Lecția de pian, din 1993. De fapt, este prima reprezentantă a sexului ei copleșită cu o Palme integrală, dacă ținem seama de amănuntul că australianca Jane Campion împărțea  ramura de palmier cu chinezul Chen Kaige pentru minunatul Adio, concubina mea.

 

Vezi și: Cannes 2021: Nanni Moretti – alte camere, alte voci

 

Imi vine să las ochii în pământ, de rușine, așa singură cum sunt, în fața calculatorului, doar gândindu-mă la câteva dintre marile filme văzute la Cannes de-a lungul celor 25 de ani de când îl bat: Undergound, Breaking the Waves, Secrete și minciuni, Totul despre mama mea, Camera fiului, Paraziții, Cold War, 4,3,2, al nostru. Cum să așez lângă miresele plutind din imaginația nebună a lui Kusturica (Underground), lângă tăcuta disperare a părinților din Camera fiului (Moretti) convulsiile unei asasine în serie, mutantă autoschilodită din al cărei pântec curge păcură, înaintea nașterii unui alt monstru?

Cu toată lecția autoarei  despre "monstruozitate văzută ca o armă și o forță ce împing zidurile a ceea ce este socotit normal", cred că excesiva ei cununare este și o insultă adusă marilor autori care și-au păstrat flmele anului 2020 pentru această ediție. S-a trecut cu buldozărul peste Verhoeven, Wes Anderson, Moretti.

Ca să nu mai spun că din contingentul de titluri distinse cu celelalte premii, se putea găsi o altă Palme, care ar fi putut fi  Drive my Car al japonezului Hamaguchi Ryusuke, distins pentru scenariul inspirat din scrierea lui Murakami.  Premiul criticii internaționale (Fipresci) a instaurat un echillibru, prin recunoașterea jocului subtil dintre artă și fragilitatea existenței reale. 

Cele două premii ex aequo pentru Grand prix  și Prix du Jury (Ashgar Farhadi și Juho Kuosmann, respectiv Apichatpong Weerasethakul și Nadav Lapid) spun și ele ceva despre neputința juriului de a decide, de a distinge nuanțele. Afirmația potrivit căreia ediția din acest an ne-a arătat un Cannes gata să se angajeze într-un pariu al tinereții mi se pare una vag eliberatoare, bună să acopere toate neliniștile și întrebările. Pandemic sau postpandemic, fie că recunoaște sau nu, marele festival se află la răscruce. 

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play

Cele mai noi știri

Cele mai citite știri





Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2021 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


cloudnxt2
YesMy