UE și-a nominalizat șefii: România, un perdant în tabăra câștigătoare

Adrian Severin / 03 iul 2019 / 15:22 Salveaza PDF Comentarii
Ursula von der Leyen
Ursula von der Leyen

După o târguială din care nu au lipsit „cumpărarea voturilor” și „vânzarea valorilor”, amenințarea și seducția, șantajul și denunțul, membrii Consiliului European au ajuns la o formulă de conducere a UE care ascunde sub glazura ipocrită a câtorva „principii”, cinismul tranzacției între principalii protagoniști ai Europei cu mai multe viteze. Din lista nominalizaților lipsesc Klaus Iohannis și Frans Timmermans, dați de o mare parte a presei române „bine informate” pe surse ca, mai mult ca sigur, Președinte al Consiliului European și respectiv al Comisiei Europene.

PRINCIPII ȘI PĂCATE

 

Principiile „salvate” sunt aruncate acum ca praf în ochi. Democrația a învins! Chiar dacă Președintele Comisiei Europene nu va fi Spitzenkandidatul Manfred Weber, cel puțin va proveni din EPP, partidul european care – nu-i așa? – a câștigat alegerile. Astfel, opțiunea cetățenilor europeni a fost respectată. Alături de acesta, Președintele Consiliului va fi un „liberal” de tip nou din recent moșita grupare macronistă, iar Înaltul Reprezentant pentru politica externă un socialist, în timp ce președinția Parlamentului va fi împărțită între un popular („nemuritorul” Weber care astfel își primește premiul de consolare) și un socialist (președintele PES, Serghei Stanishev, care astfel aduce Bulgariei premiul pentru cel mai bun scenariu și cea mai bună imagine). Prin urmare, s-a păstrat echilibrul între principalele curente politice. În pachet intră două femei, dintre care una obține chiar funcția principală, aceea de șef al executivului european. Deci egalitatea de gen a fost respectată. Doi dintre laureați provin din state mici: Belgia și Bulgaria. Așadar și liliputanii au fost omagiați. Unul este din estul Uniunii și reprezintă grupul noilor membri – dinnou Bulgaria; că nu degeaba premierul Boiko Borisov a ridicat draperia tocmai când puritanul Timmermans depunea în genunchi jurământul de trecere la ortodoxie. Repartizarea geografică este ca atare impecabilă iar discriminarea între vechea Europă și cea nouă a dispărut.

Criza s-a sfârșit. Armonia a revenit în sânul UE. Liderii EPP s-au gândit să dea publicității chiar și o poză în care apar cu toții relaxați, bucurându-se de viață în cea mai bună dintre lumi. Din fotografie ne zâmbește însuși Președintele Klaus-Werner Iohannis. Un membru mult iubit al unei familii radioase. Și, desigur, „învingătoare”.

Realitatea arată, însă, mult mai urât.

Germania și-a impus doi oameni, cu certitudine în pozițiile cele mai importante – Președintele Comisiei și al Parlamentului (pentru jumătate de mandat) – consolidându-și astfel controlul asupra Uniunii. După ce anterior lucrase printr-un interpus (Jean-Claude Junker), Berlinul a decis să își ia soarta în propriile mâini, căci ce-i în mână nu-i minciună, scoțându-și la înaintare propriul ministru al apărării, doamna Ursula von der Leyen, ca „prim ministru european”. Cât privește Parlamentul, pentru a treia legislatură consecutiv va avea un președinte german (!). Asta în condițiile în care UE are totuși douăzeci și opt de membri (douăzeci și șapte după Brexit) și, legislativul fiind rezultatul votului exprimat direct de cetățenii europeni, cel puțin teoretic conducerea sa ar trebui stabilită de europarlamentari în mod transparent, iar nu de șefii de state și guverne prin pertractări secrete. Ca un element de picanterie, preluarea președinției Parlamentului, în ordine, de către M. Weber și S. Stanishev a fost anunțată oficial de Președintele în exercițiu al Consiliului European, Donald Tusk, înainte ca vreunul dintre aceștia să își fi depus candidatura pentru funcția cu pricina conform procedurii parlamentare.

În ceea ce privește Franța, aceasta a obținut guvernarea Băncii Centrale Europene, unde va fi transferată de la FMI doamna Christine Lagarde. După ce sub ochii adormiți ai președinției române a Consiliului UE, s-a decis crearea unui buget separat pentru statele din grupul euro și s-a oficializat astfel Europa cu două viteze – pohta ce a pohtit Emmanuel Macron – Banca europeană devine o instituție esențială în acțiunea de satelitizare (ca să nu zicem de colonizare) a statelor din afara amintitului grup, nucleul dur al Europei politice. Parisul și-a securizat astfel pârghiile financiare ale UE, în schimbul întâietății politice și economice lăsate Berlinului. Cu mențiunea că noul președinte al Consiliului European, actualul prim ministru interimar al Belgiei, de origine valonă (francofon), Charles Michel, este pentru Președintele francez ceea ce a fost sciaticul Junker pentru Cancelarul german. Iată de ce se poate vorbi despre o cvasi paritate franco-germană la conducerea UE; ceea ce are foarte puțin de a face cu democrația transnațională și mai mult cu dualismul imperial.

 

CUM RĂMÂNE CU PENALII ÎN FUNCȚII PUBLICE?

 

O ultimă remarcă, va fi de natură, neîndoielnic să îl tulbure pe președintele grupului parlamentar al „reînnoirii europene”, onorabilul Dacian Cioloș. Patru dintre noii șefi sunt, potrivit definiției Președintelui Iohannis, „penali”. Ursula van der Leyen, considerată de mulți (inclusiv de fostul Spitzenkandidat din 2014, Martin Schulz) ca cel mai slab ministru al actualului guvern german, face obiectul unei anchete parlamentare pentru acordarea preferențială a unor contracte publice, fiind totodată implicată într-un scandal de plagiat al tezei de dctorat. Plagiatul a fost dovedit, dar pentru o amică a Angelei Merkel faptul nu este susceptibil de sancțiune. Christine Lagarde a fost acuzată de justiția franceză pentru abuz săvârșit ca ministru de finanțe întru favorizarea omului de afaceri Bernard Tapie (acesta ajuns în închisoare). Cercetarea judiciară în această afacere încă nu este încheiată. Serghei Stanishev a fost de asemenea implicat în scandaluri de corupție, după ce fusese prim ministru, ceea ce l-a obligat să părăsească politica bulgară, fiind ulterior recuperat pentru Partidul Socialiștilor Europeni de preacinstitul Martin Schulz (Doctorul Honoris Causa al SNSPA). Josep Borrell, desemnat ca Înalt Reprezentant / Prim Vicepreședinte pentru politica externă (un fel de ministru de externe european), a fost obligat cu câțiva ani în urmă să demisioneze din funcția de director al Institutului European de la Florența ca urmare a „dezvăluirii”, cu tam-tamul de presă aferent, unor abuzuri săvârșite cu fondurile respectivei instituții. Norocul lui căDNA există numai în România.

Pe ultimii doi îi cunosc personal și pot spune că sunt niște oameni de foarte bună calitate. Nu am nici cea mai vagă idee asupra justeții reproșurilor care li s-au adus. În cazul lui Borrell, pe care îl cunosc mai bine, tind să cred că a fost un scandal amorsat din interese politice care implicau dizlocarea lui din poziția deținută atunci, importantă în context european. Dacă am ridicat problema lor aici am făcut-o numai pentru a arăta dublele standarde cu care se operează în UE și inepția care domină politica românească. Principii precum „o zi penal, o viață penal”, nu funcționează nicăieri în lumea civilizată. Acolo sloganului „fără penali în funcții de conducere” i se preferă cel „fără incompetenți în funcțiile de conducere”, căci s-a aflat că forma cea mai gravă de corupție care a distrus unele țări, precum România, este incompetența. Desigur, în cazul României, incompetența la conducerea statului este preferată de UE, întrucât astfel statul poate fi controlat din afară mai ușor.

 

COTROCENIUL ȘTERGE URMELE FĂCÂND DIN SERVILISM VIRTUTE


„Surse diplomatice românești apropiate negocierilor de la Bruxelles pentru noii lideri ai instituțiilor europene au spus că România a fost de la început în tabăra pro Ursula von der Leyen și că oficialii români au negociat deblocarea intrării în Schengen în schimbul votului Bucureștiului pentru candidatul neamț.” – scrie o agenție de știri căreia i s-au confesat sub acoperirea anonimatului respectivele surse. Ceea ce i-a făcut pe colportorii informației să titreze: „România a picat la Bruxelles în tabăra câștigătoare și a negociat o lovitură de proporții”. Vai!

Desigur, sluga pică totdeauna în tabăra stăpânului. Asta nu îi schimbă însă statutul de slugă.

„Știrea” este un fals de proporții, care poate fi înghițit numai de cei care habar nu au cum merg lucrurile la Bruxelles. „Sursa diplomatică românească” nu poate fi decât cineva de la Palatul Cotroceni, căci Președintele a fost cel care a participat la negocierile de la Bruxelles. Cum toată presa serioasă, bazându-se pe informații oficiale și verificate, a criticat inacțiunea în susținerea cauzei românești (de fapt a cauzei României europene) și servilismul progerman al domnului Iohannis, iată că echipa de propagandă a acestuia încearcă să intoxice opinia publică cu o versiune contrafăcută a faptelor care să schimbe percepția generală. O face, însă, cu stângăcia care este deja celebră.

Până duminică 30 iunie 2019 seara, când s-a anunțat eșecul negocierilor, Germania, după ce anterior fusese obligată să renunțe la candidatura lui Manfred Weber, l-a susținut pe Frans Timmermans. Acesta a fost susținută și de România, dar i s-a opus ferm Grupul de la Vișegrad. Este știre oficială confirmată de Berlin. Nu există dubii în privința ei.

Premierul Borisov a mimat negocierea cu Timmermans numai pentru a-i demasca duplicitatea și a-i compromite definitiv candidatura. Asta în timp ce presei de la București i se sufla, tot sub acoperirea anonimatului, că Frans Timmermans a câștigat partida. Despre opoziția României față de acesta nu a vorbit nimeni. Era probabil confindențială (sic!).

Germania a venit oficial cu varianta propriului ministru de apărare marți, 2 iulie 2019. Atunci s-a și acceptat. Anterior, adică luni, negocierea noii variante s-a purtat cu principalii jucători implicați în formula de compromis (Franța și Spania), precum și cu cei care se opuseseră variantelor anterioare. Fiecare a primit câte ceva în schimb. România nu avea cum fi printre aceștia.

Când Germania și-a schimbat formula și-a schimbat și România poziția. De îndată. Adică de la „început”. Nu-i așa? Numai că începutul s-a confundat cu sfârșitul.

Formal, Grupul de la Vișegrad și Italia sau Grecia nu și-au apropriat nici una din funcțiile puse în joc. Nici nu ar fi fost posibil, căci nu există atâtea funcții și lăsarea numai a unora dintre combatanți pe dinafară ar fi riscat să dezbine alianța. În plus nici nu ar fi fost interesate să intre în mecanismul de putere germano-francez pe care îl critică și care mereu va tinde să le sufoce. Ele pot face mult mai mult din postura minorității de blocaj. Este o opțiune strategică. Bine ar fi fost ca și România să fie acolo.

Dacă sursa diplomatică anonimă susține că România a picat în tabăra câștigătoare, înseamnă că există și o tabără pierzătoare. Care ar fi aceasta? Cei care s-au opus lui Weber și Timmermans? Aceștia au câștigat, întrucât nici unul dintre cei doi nu au ajuns acolo unde primadonele Europei germane o doreau. Neamțul a primit doar o jumătate de mandat și acesta nu la Comisie, ci la Parlament.

Pe de altă parte, noii lideri nominalizați știu bine că își datorează nominalizarea tocmai opoziției Grupului de la Vișegrad și celor care i s-au alăturat. Ei și alții au mai văzut că fără aceștia nu se pot aduna suficiente voturi pentru adoptarea unor decizii majore și au învățat că nu este bine să îi supere. Deci cine a pierdut?

Germania și Franța, care și-au asociat Spania pentru a putea face față insurecției statelor din estul și sudul UE, și-au împărțit „frățește prada”, urmând ca prețul împărțelii să fie plătit de cei care nu au participat la „război” și, prin urmare, nu au participat nici la „conferința de pace”. Căci pacea se face cu oponentul iar nu cu supusul.

Dacă se va debloca, cumva, intrarea noastră în Schenghen, nu este pentru că am „picat” (bine zis, „picat” iar nu „intrat”) în „tabăra câștigătoare”, ci pentru că acest blocaj a devenit inutil după ce guvernul român a cedat (măcar și de formă) puterea lui Klaus Iohannis, acceptând astfel pax germanica. Acum vom intra în Schenghen pentru că așa ni se vor putea transfera mai ușor, prin granițele larg deschise, cotele de imigranți de care Occidentul european nu mai are nevoie și care îi incendiază orașele.

Prin urmare, iată cine a pierdut! Un perdant în tabăra eventual învingătoare; dar tot perdant. Vorba cuiva al cărui nume l-am uitat și pe care o reproduc din memorie: „Să fii sclav este rău. Dacă spui însă că îți și place să fii sclav, înseamnă că ești un slugoi și o târâtură care își merită sclavia!”

Acest articol reprezintă o opinie.

Te-ar putea interesa







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2019 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.23