Așadar, TIFF de la Tokio International Film Festival, TIFF de la Torino etc. Pentru noi, inițialele înseamnă o singură adresă, Transilvania International Film Festival. Și nu numai pentru noi. În ochii europenilor, Tokio este prea departe. Torino - prea discret. Transilvania și-a cucerit destul de repede un renume care i-a îngăduit să pună un fel de monopol pe acronimul TIFF. Prin deschiderea sa către toate orizonturile filmlui, prin coerența structurii sale, a programelor, prin respectul pentru cinefilia venită de departe și, nu în ultimul rând, prin atașamentul clujenilor, în primul rând al tinerilor, așa cum este și firesc.
Anna Szeles, întâlnire după mulți ani
Iubesc Clujul, unul dintre orașele copilăriei mele ardelenești și, când se întâmplă să-l regăsesc în zilele fără festival, nu știu de ce, mi se pare un pic pustiu. Deși programul competiției oficiale ar trebui să ne intereseze în mod special, el fiind cel care lansează nume noi, de debutanți sau tineri cineaști aflați la al doilea film - lor le este dedicată competiția, la fel ca la Torino sau la Salonic - mărturisesc că, pe mine una, ca un critic venit din cinefilia în floare a anilor 60, m-a emoționat interesul masiv pentru retrospectiva Ingmar Bergman, organizată și aici, ca în multe alte locuri ale marilor întâlniri cinematografice ale acestui an, cu prilejul aniversării a 100 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai mari artiși ai lumii.
O selecție din opera bergmaniană, din care nu a lipsit O vară cu Monika, filmul -fetiș al Noului val francez, filmul ale cărui fotografii le fura François Truffaut, în adolescență, din vitrinele cinematografelor. Mi s-a părut, și acesta, un semn că directorul artistic al festivalului, dinamicul Mihai Chirilov, rămâne și el un vrednic copil al cinefiliei.
Vezi si: TIFF 2018 - Filme româneşti din toate vremurile, în a şasea zi
A șaptea pecete, Fragii sălbatici, Fanny și Alexander, Sonata de toamnă, Persona, Sarabanda au fost proiectate în săli pline. Am revăzut cât mi-a permis timpul, iar Persona nu am putut să-l înscriu în agenda mea decât a doua zi după terminarea festivalului, când s-au mai reluat unele filme pentru întârziați. Și atunci, la ora 10 dimineața, nu a mai rămas un loc liber în sală. Și atunci, la ora 10 dimineața, un invitat special, Jan Holmberg, specialist al operei genialului suedez, a prezentat filmul.
M-am gândit că, poate, ar fi fost bine venit un colocviu susținut cu precădere de tinerii critici formați la UNATC, în jurul uneia dintre ideile care dau profunzimea unei creații precum Persona și anume cea a raportului dintre comunicare și identitate. Sau a apropierii dintre Bergman și Antonioni. Cum au ajuns un cineast protestant și unul ateu la aceeași concluzie ? Recunosc că m-ar fi interesat părerile unei generații de critici care are, bănuiesc, alte obsesii decât cele ale generației mele. La vremea când mă străduiam să-l înțeleg pe Bergman, mă tulbura întrebarea dacă nu cumva prin comunicare ne pierdem identitatea iar pe atunci comunicarea nu acaparase, perfid, un teritoriu uriaș, precum cel de astăzi.
Dar să trecem, pentru că TIFF-ul a adus cu el atâtea evenimente, încât filmele competiției oficiale, cea care configurează coloana vertebrală a unui festival, pentru unii aproape că trece pe planul doi. Ca mai întotdeauna, și în acest an selecția a forat mai ales în zonele unor cinematografii puțin cunoscute pe piața noastră, dar capabile să impună nume demne de a fi urmărite, precum Marcello Martinessi din Paraguay, câștigător al Trofeului Transilvania cu Las Herederas / Moștenitoarele, o suită de tulburătoare portrete feminine sau Hlynur Palmason cu Iarna trădării / Winter Brothers, tânăr reprezentant al mereu șocantului cinematograf islandez, pentru a cărui impunere pe ecranele noastre TIFF are meritul principal.
Fanny Ardant, tot mai atrasă de cariera regizorală
Premiul pentru regie este pe deplin justificat. De altfel, juriul din care a făcut parte un alt islandez, drag nouă încă din 2003, când l-am descoperit cu acel admirabil Noi, Albinosul a acționat, din câte se pare, fără șovăieli sau gesturi de circumstanță. Nu a fost impresionat de palmaresul unor filme românești distinse anterior, cum era cazul lui Nu mă atinge-mă al Adinei Pintilie (Ursul de aur la Berlin) și nici impulsionat de obligația de a onora un titlu aparținând țării gazdă.
Chiar dacă, poate Charleston, debutul în lung metraj al lui Andrei Crețulescu, ar fi meritat atenție. Așa cum am mai scris și altădată, este un film al complicității cinefile care stârnește cheful de ne întoarce mereu și mereu la ceea ce am iubit în lumea fantomelor cinematografului. Cred că a fost una dintre frumoasele surprize ale festivalului și ale Zilelor filmului românesc, alături de insolitul debut al lui Vlad Zamfirescu, Secretul fericirii. Necunoscându-l pe autor decât în calitatea sa de actor, am trăit preaplinul jocului regizoral. Puțin aer de Woody Allen la început, o adiere amintind de Polanski, cel din Carnagiul, către sfârșit, dar fin dozate, încât să nu saboteze talentul proaspătului regizor și al scenaristului Alexandru Popa de a manipula dramatic personajele și a le sili să mărturisească adevăruri dramatice doar prin forța cuvântului.
O adevărată bucurie a descoperirii, așa cum a fost și Cadoul de Crăciun al lui Bogdan Mureșanu (Premiul pentru cel mai bun scurtmetraj), cu cascada și crescendo-ul de răsuciri comice. Revenind la Vlad Zamfiescu, actorul-regizor, deloc singur în această ipostază. A debutat în scurtmertraj și tânărul Anghel Damian, cu o mică poveste despre fragilitatea relațiilor părinți-copii, scrisă tot de el. În rest, filme și iar filme concurate de evenimente.
Două personalități din străinătate onorate pentru întreaga lor carieră, Marta Meszaros și Fanny Ardant, prilej de a vedea recentele lor filme, Aurora boreală:Luminile Nordului și, respectiv, Divanul lui Stalin, acesta din urmă fiind un nou titlu, al treilea, adăugat cv-ului de regizoare al cunoscutei actrițe. Bineînțeles, din selecția-omagiu alcătuită de organizatori, nu putea lipsi un film de Truffaut, acesta fiind chiar ultimul lăsat moștenire, Vivement dimanche /De-ar veni odată duminica (1983). În sfârșit, în seria omagierii celor dragi nouă i- am aplaudat pe Anna Szeles (Premiul pentru întreaga carieră) și pe Dan Nuțu (Premiul de excelență).
Prilej de a proiecta Pădurea spânzuraților (Liviu Ciulei) și Dincolo de nisipuri (Radu Gabrea). Cu riscul acuzării de o ușoară blasfemie, dar, având în vedere concurența pe care o fac astăzi marii chefi starurilor de cinema, nu pot să nu amintesc și secțiunea Film Food în care, contra unei sume modice, ni s-a propus cunoașterea îndrăznelilor noii bucătării a lumii, însoțită, bineînțeles, de filme adecvate: Misiunea lui Alain Ducasse,
Totul despre stelele Michelin, La o băută cu Schumann. Punând totul cap la cap, putem spune că, an de an, către sfârșitul lunii mai,început de iunie, Clujul este o sărbătoare continuă.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
