EXCLUSIV  Poemul lui Nichita Stănescu trimis prietenului său, Gheorghe Tomozei. Document inedit: ”Eu am pierdut numai lucruri fără de valoare, am pierdut numai ceea ce am iubit”

Patru decenii de când unii își amintesc doar în zile ca aceasta că poezia nu e sublimă și inutilă, ci autentică și divină. Că e frustrantă, pentru că poate să te facă al ei, fără să îi aparții, să îți așeze viața ca într-o oglindă, și să-ți arate ceea ce nu vezi și nimeni nu vede plecând de la tine, și să îți spună tot ceea ce nu poți spune folosind aceleași cuvinte, atunci când limba e răsunet, oftat, confesiune, poveste, orice, mai puțin poezie. Sunt patru decenii de când Nichita e numele propriu rostit tot mai rar și tot atâta timp de când, în ierni ca acestea, singura „măreție a frigului” care mai poate să te înghețe e gândul că un spirit ludic și iubitor de viață, ca Nichita, nu mai e printre noi.

De când generația lui s-a stins, „starea poeziei” e tot mai discutabilă. Nu era doar o generație de moderniști, care au comis curajul adevărului în poezie. Era și una a prietenilor care nu au lăsat vanitățile să îi trăiască sau să îi izoleze. Tot mai puțini știu că în inima lui Nichita era un prieten de nedespărțit. Îi scria poezii, pe nerăsuflate, pe colțul unui șervețel, sau pe îndelete, în taina hârtiei dintr-un plic pe care poșta îl ducea mereu la aceeași adresă, având ca destinatar „Prințul poeziei românești”. V-ați întreba, poate, cine e acela; pe cine a numit, genialul Nichita Stănescu, un monarh al poeziei; cine ar putea fi poetul preferat al lui Nichita, pentru care ascuțea creionul doar că sa îi scrie, poetic sau amical, iubitor, și niciodată numai cordial, nu de la egal la egal, ci de la egal la mai mare?

Poetul preferat al lui Nichita Stănescu

Era asemenea lui Nichita, un profet al versului, certat cu timpul, născut „prea târziu”, la rândul lui, „plecat prea devreme”, cel care a adus Sonetele lui Shakespeare în limba română; acea română, candidă, optimistă și uneori neputincioasă, în care Nichita îi împărtășea singurătatea. Numele lui e „Tom”, dar parcă numai Nichita avea voie să îi spună astfel. De altfel, cu dragoste și prietenie, își și câștigase acest drept. Tom pentru Nichita, Tomozei pentru noi toți.

Lui „Tom” îi scria citeț și repetat, cu patos și cu credință, și tot pentru el prefăcea poeziile în scrisori. Astăzi, la 40 de ani de când Nichita Stănescu nu mai are „dreptul la timp”, publicul primește din arhiva personală a celor doi poeți, acolo unde stau inimile de sertar, un poem al lui Nichita Stănescu trimis prietenului său, Gheorghe Tomozei. E un document inedit, pe care îl ofer publicului din bunăvoința scriitoarei Cleopatra Lorințiu, soția lui Gheorghe Tomozei, care mi l-a încredințat cu generozitate pentru ca publicul să descopere poeții loiali prieteniei, o zodie sub care arareori oamenii mai aleg să crească astăzi împreună. Și tot cu acest prilej anunț, cu emoție, că anul următor voi curatoria alături de Cleopatra Lorințiu o expoziție în memoria poetului, Gheorghe Tomozei, în Târgoviște, în cadrul ediției a treia a Zilelor Județului Dâmbovița, organizate de Consiliul Județean. Dâmbovița este un loc esențial al biografiei lui „Tom”.

Tomozei moare de ziua lui Nichita, pe 31 martie

Am spus-o și o mai spun, nu cred în coincidențele istoriei. Tomozei moare de ziua lui Nichita, pe 31 martie, o zi numai bună pentru un vis, după cum scrie într-o poezie aproape profetică. Nu există viață și moarte, doar poezie. O poezie care l-a făcut pe Tomozei să îl cunoască îndeaproape pe Nichita, și pe Nichita să i se descopere, întru totul, uman, senin, ludic și sincer, așa cum noi nu îl știm. Pentru că marele paradox al unui scriitor de Nobel – fără să fi vrut, de altfel – e că rămâne ermetic, și totuși, atât de empatic și de înțeles. Ciudat, și pe alocuri dureros, dar anul acesta, aceeași soartă care nu comite coincidențe, face ca anul acesta să celebrăm 90 de ani de la nașterea lui Nichita și 40 de ani de la moartea lui. Păcat că Nichita are dreptate, dar „timpul e ireversibil...” Mai jos, poemul-epistolă al lui Nichita Stănescu către Gheorghe Tomozei și o fotografie din timpurile în care doi poeți se adăposteau în zidurile unei prietenii tămâiată cu vers, cu zâmbet și tutun.

Poemul trimis de Nichita Stănescu prietenului său, Gheorghe Tomozei

„SCRISOARE

Nu numai timpul,

dar și spațiul e ireversibil, Tom,

Sentimentele vechi, care-au fost

chiar felul meu de ființă,

își caută mormântul

niciunde

Am pierdut numai lucruri unice,

Singuratice, Tom,

Vezi, dacă din zece se pierde

al șaptelea,

e o tristețe, o melancolie. Dacă

dintr-o sută se pierde

al șaptezecilea,

e o durere și un vaer. Dacă

dintr-o mie se pierde

al șaptesutelea,

e o cutremurătoare moarte...

Numai ceea ce se repetă

are valoare, Tom,

Ceea ce e singur, ceea ce e unic

nu are valoare

Eu am pierdut numai lucruri

fără de valoare, am pierdut

numai ceea ce am iubit

Cum stau întors spre mare, acum,

văd câteva resturi de coloane grecești, Tom,

de piatră, acest material la îndemână

Din ieftinătatea lui, poate,

n-a stârnit posesiune și distrugere

și astfel au rămas cât a mai rămas...

Coloanele, presimt, ar trebui născute

dintr-o piatră

mai fără de valoare încă,

și mă gândesc la cuvinte, Tom

Ele nu sunt multe,

Par numai.

Ele sunt numai unul singur,

unic și ireversibil...

Da?

(Nichita, Mangalia 3-4 August 1974)

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News