Ursul își cară mut printre oameni suferința de a nu mai avea hrană și adăpost
De câteva luni bune, în fiecare săptămână apar știri legate de urșii care se plimbă nestingheriți prin curțile oamenilor, pe aleile dintre blocuri sau chiar pe autostradă. ˝Sălbăticiunile ar fi putut pune în pericol viața localnicilor˝, încheie alarmat prezentatorul de știri. De fapt, bieții urși nu fac decât să își care mut printre oameni suferința de a nu mai avea adăpost sau hrană, simțindu-și în pericol însăși existența.
Fiecare apariție a lor în perimetre locuite de oameni sunt strigăte după ajutor, pe care nu le aude nimeni. Flămânzi, hăituiți prin păduri de către turiști (cărora li se pare interesant să se abată de la traseele marcate pentru drumeții, schi sau snowboard), alungați din casele lor de către cei care își construiesc pensiuni sau cabane la cota X (pentru că pot), urșii merg în derivă să își regăsească rostul.
Poate că ursul pe care l-am văzut aseară la tomberon căuta de fapt cu ce să își hrănească puiul aflat la câțiva metri depărtare, condamnat altfel la înfometare! Cel puțin ele, ˝sălbăticiunile˝, nu își abandonează copiii la naștere și nici nu îi pun în pungi de plastic pe care le lasă apoi pe sub bănci prin parcuri, așa cum facem noi, ˝civilizații˝; nici nu îi hrănesc bio, cu lapte din cartofi, la câteva luni de la naștere, punându-le viața în pericol, pentru că ei, părinții, sunt vegani convinși!
Încă nu este clar dacă interzicerea vânătorii la urși a fost sau nu o măsură în beneficiul acestora
Desigur, este ușor să manipulezi prin imagini surprinse mereu din unghiul cel mai avantajos pentru cei care trebuie. Să ne amintim cazul ursulețului din Sibiu de acum câțiva ani, ucis în centrul orașului de incompetența autorităților de a gestiona o astfel de situație. Cazul a scandalizat ONG-urile, dar nu pentru că jandarmii și polițiștii priveau când la urs, când unii la alții, cu armele în mână, așteptând un vânător pe care l-au desemnat verbal să omoare ursul, după care l-au anchetat pentru uz de armă fără drept – că doar nu avea autorizație pentru recoltarea ursului, în centrul Sibiului!. A mai fost doar un pas până la interzicerea vânătorii la specia urs.
Cui a folosit această măsură? Încă nu este clar, având în vedere că estimările oficiale arată că numărul urșilor a scăzut de la 6.500 în 2015 la 6.300 în 2018. Poate tocmai ONG-urilor de profil care aveau nevoie de justificarea activității și de o cauză care să mobilizeze strângerea de fonduri și alocarea de resurse financiare din diferite surse? Sau poate autorităților care oricum nu pot gestiona situația, având în vedere că nici până acum nu se știe exact câți urși are România?
Este adevărat că fondurile de vânătoare care aveau cotă de recoltă pentru urși câștigau foarte bine din organizarea partidelor de vânătoare pentru această specie, mai ales cu participanți străini, dar în același timp, erau și motivați să le amenajeze puncte de hrană, pe care să le alimenteze periodic, pentru că altfel riscau ca exemplarele să migreze spre alte meleaguri mai primitoare. În acest mod, ursul – animal comod de altfel, nu mai era interesat nici de containerele de gunoi, nici de mâncarea din cortul turiștilor, nici de stânele din vârful munților.
Oprirea vânătorii la urs nu oprește abuzurile
Este adevărată și tendința de supra-apreciere a efectivelor de urs de pe fondurile de vânătoare din zonele muntoase, cu scopul de a primi o cotă de recoltă mai mare. Însă oprirea vânătorii nu oprește abuzurile; gestionarii de fonduri se plâng parcă mai mult de braconaj, cu diferența că acum nu mai sunt motivați să meargă noaptea în creierul munților pentru a încerca să îi prindă pe braconieri (sau măcar să îi sperie); oricum, ursul este vânat în continuare, dar cu derogare. Pe site-ul Ministerului Mediului se găsește o listă cu excepțiile făcute până acum – (http://www.mmediu.ro/articol/situatia-derogarilor-la-speciile-urs-si-lup-la-data-de-25-02-2019/2894). În perioada octombrie 2017 – decembrie 2018, au fost recoltați 131 de urși prin derogare. În mod normal, se recoltau undeva la 500 de urși pe an.
Selecția naturală între exemplare nu este întotdeauna eficientă pentru asigurarea unui echilibru cinegetic. Exemplarele îndepărtate din teren prin vânătoare sunt de cele mai multe ori masculii alfa, care omoară sau rănesc în lupte teritoriale masculii tineri sau omoară mulți dintre puii ursoaicelor, pentru ca acestea să se poată împerechea mai repede. Trofeele urșilor bătrâni sunt și cele mai căutate, valoarea acestora fiind apreciată în funcție de configurația craniului. Această practică are și dezavantaje, fiind privită de mulți ca o greșeală de gestionare a efectivelor de urși, pentru că ar dezechilibra artificial numărul de exemplare, ducând la suprapopulare.
Având în vedere că atât blana, cât și carnea de urs sunt foarte căutate, braconajul este încurajat indirect de către toți cei care vor să comande labă de urs la restaurante (considerată delicatesă) sau vor să stea pe o astfel de blană în fața șemineului din cabana de la munte.
În plus, ciobanii care-și văd turma complet neajutorată, după ce au sesizat deja gestionarul fondului de vânătoare și au primit doar o ridicare din umeri – ˝nu am ce să fac pentru că nu e voie˝, cu siguranță că nu vor sta cu mâinile încrucișate să aștepte următoarea vizită a ursului; sunt găsiți prin păduri mulți urși morți (masculi și ursoaice cu pui deopotrivă) – probabil otrăviți, despre care se pomenește mult prea puțin.
Viața urșilor: între povești vânătorești și imagini trăite
Vânătorii de urși povestesc multe despre acest fascinant animal, capabil de gândire și planificare strategică pe care noi, ca specie, credem că am pus stăpânire exclusivă. Nu sunt povești vânătorești, ci imagini trăite. Vânătorul adevărat este cel care știe să prețuiască viața unui animal sălbatic, nu acela care caută orice ocazie să o curme. Vânătorul adevărat urmărește echilibrarea ecosistemului, prin scoaterea din teren a animalelor bolnave, cu anomalii genetice, sau a celor prea bătrâne. Vânător nu este cel care apasă pe trăgaci în orice mișcă prin tufișuri. Între vânător și natură ar trebui să existe o simbioză perfectă, o relație plină de respect. Satisfacția vine atunci când, vânător fiind, reușești să cunoști atât de bine comportamentul unui animal, încât îi poți anticipa mișcările. Chiar și așa poți avea încă surprize.
Iată câteva întâmplări trăite de vânători adevărați de urși.
Puii de urs sunt extrem de șugubăți până la un an-doi, cât timp stau cu mama lor; îți ies înainte, se agață de pantalonii tăi și se întorc pe spate să te prindă în jocul lor. Dar înainte să îi mângâi pe burtă, amintește-ți că mama lor e în mod cert la doar câțiva pași depărtare și nu va fi prea încântată de noile cunoștințe ale copiilor săi.
Dacă, spre sfârșitul verii, li se face poftă de morcovi (în zonele de munte morcovii fiind printre puținele culturi posibile), se așează tacticos în mijlocul stratului, smulg un morcov, îi înlătură pământul ștergându-l de frunzele pline de rouă din jur, îl ronțăie până la jumătate (doar cât este dulce), după care îl aruncă în lateral, alegându-l între timp cu privirea pe următorul.
Atunci când ursul atacă turma, ia o oaie și pentru câinii de la stână
Ursul evită să intre în conflict cu câinii ciobanilor; își pune o oaie pe umeri, mai înșfacă o oaie-două sub brațe și pornește la drum, mergând pe cărare în două labe. Dacă găsește un curs de apă, este cel mai mulțumit, pentru că acolo câinii de la stână îi pierd urma. Dacă nu, sfâșie carne din oi și o aruncă în spate pentru câini, care uită repede unde o porniseră, și atunci el își vede liniștit de drum. Dacă nu termină de mâncat prada la o singură masă, restul îl acoperă cu crengi, la umbră, păstrându-l pentru mai târziu. Își face siesta puțin mai încolo, dar suficient de aproape încât să fie simțit de orice vietate s-ar împiedica de hoit și s-ar gândi cu păcat la o masă gratis.
Masa de la punctele de hrană era un adevărat festin pentru ei, cu kilograme întregi de pește sau miere. Însă dacă ursul avea vreo carie, îl auzeai tânguindu-se de durere de la kilometri distanță. După servirea mesei, propria blană este cel mai bun șervețel, astfel că mai înainte de a vedea un urs, îi simți clar mirosul.
Stă la pândă, nemișcat, ore în șir, în așteptarea vreunei turme de mistreți care să se apropie de punctul de hrană. Se așează întotdeauna contra vântului, știind parcă de mirosul foarte dezvoltat al mistrețului, care ar putea deveni bănuitor dacă l-ar simți și și-ar schimba traseul. Când porcii sunt în dreptul lui, le aplică o lovitură cu laba după ceafă, asigurându-se astfel că nu va rămâne cu burta goală.
Ai face bine să nu îl iei prin surprindere atunci când caută zmeurișul să vadă dacă s-au copt fructele, altfel s-ar putea să se supere că îi faci concurență la cules.
În mod normal, ursul este tot la fel de puțin interesat ca și tine să vă întâlniți prin pădure. Dacă te asiguri că îți aude prezența, se va îndepărta fără ca tu să bănuiești măcar că ați fost atât de aproape unul de celălalt. În ciuda faptului că este un animal masiv, poate merge prin pădure fără a rupe nicio crenguță și fără a foșni frunzele de pe jos, numai el știe cum. Ursul atacă oamenii doar de spaimă, dacă percepe că ar fi în pericol, atunci când este luat prin surprindere sau atunci când este rănit.
Cu toate că sunt ființe minunate, înmulțirea excesivă este dăunătoare ecosistemului în ansamblu
Urșii sunt animale teritoriale, deci vor ajunge inevitabil să se ucidă între ei, pentru a-și securiza spațiul; mai ales dacă nu primesc în mod special hrană complementară, vor distruge efectivele din alte specii de vânat (capre, ciute, mistreți), le vor diminua acestora cantitățile de hrană și vor fi tentați să coboare spre așezările omenești pentru provizii. Atunci când a vandalizat o cabană din Poiana Brașov, ursul a fost interesat mai ales de cămară, de unde s-a servit cu zahăr și bomboane.
4.000 de urși ar fi populația optimă de urși românești
Autoritățile vorbesc de ani de zile despre suprapopulare în cazul urșilor, raportat la suprafața de teren care ar reprezenta habitatul lor natural. Reprezentanți ai Ministerului Mediului, dar și al Ministerului Apelor și Pădurilor, apreciază că ideal ar fi să avem o populație de aproximativ 4.000 de urși. O problemă reală este că nu se cunoaște exact numărul de exemplare: ONG-urile de profil (cum este World Wilde Fund for Nature – WWF, cel mai vocal ONG în favoarea interzicerii recoltării ursului) apreciau în 2015 că ar exista la noi undeva la 5.000 de urși, cifrele oficiale erau de 6.500 de exemplare, iar estimările vânătorilor erau de aproximativ 10.400 de exemplare. Chiar și cea mai pesimistă estimare (cea a ONG-urilor) excede numărul de exemplare considerat ideal, deci vânătoarea nu era atât de amenințătoare la adresa speciei urs, așa cum am fost lăsați să credem. În plus, estimările oficiale din 2018 arătau că populația de urs ar fi fost de 6.300 de exemplare, mai mică decât cea dinaintea interzicerii vânătorii!
Factorii interesați ar trebui să găsească soluțiile cele mai eficace și eficiente pentru regăsirea echilibrului în ceea ce privește populația de urși din România
În primul rând, ar trebui ca toți factorii interesați (instituții publice și private) să găsească soluții în vederea stabilirii numărului exact de exemplare de urs. S-a propus inclusiv contactarea unei instituții internaționale care să ne ajute în acest sens, cu garanția neutralității. Însă inventarierea populației de urside nu este o sarcină ușoară, având în vedere că un urs se deplasează și peste 100 de km pe zi, și că exemplarele se aseamănă foarte mult între ele, astfel încât este greu să îi deosebești și fii absolut sigur că nu inventariezi de mai multe ori același exemplar. Probabil microciparea ar putea da rezultate.
Reducerea numărului de exemplare de urs este totuși o necesitate, în vederea regăsirii echilibrului. Factorii interesați ar trebui să ajungă la un consens în privința numărului de urși care ar trebui redus, iar apoi să găsească cele mai eficace și eficiente metode în acest sens. Cu siguranță uciderea urșilor fără a fi valorificați în niciun fel nu este o soluție (așa cum s-a propus la un moment dat). Este contrar oricărei etici vânătorești și oricărui principiu uman.
Nu trageți în vânătorii de urși de bună credință, dar sancționați acțiunile iresponsabile!
Nu ursul este dușmanul satelor sau al orașelor de la munte, ci noi, oamenii, prin acțiuni iresponsabile. Nu trageți în vânătorii de urși de bună credință, ci în comportamentele deviante ale celor care urmăresc interese personale meschine (vânători, ONG-uri, autorități deopotrivă), fără a ține cont că natura întotdeauna se va răzbuna atunci când îi sunt încălcate legile!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
