Festivalul Internațional al Filmului de la Veneția 2014: Filmele-castele de nisip?

Să te ferească Dumnezeu de fanii turbați. În filmul The Hmbling, o adoratoare isterică a personajului actor din film, Simon Axler, cel „cu carisma ucigătoare" (interpretat de Al Pacino), dar aflat la apusul carierei, este asaltat cu interminabile scrisori.

Festivalul Internațional al Filmului de la Veneția 2014. Până aici, nimic neobișnuit, ele sunt parte intrinsecă a existenței vedetelor. Dar când tânăra femeie îl atacă pe Axler cu excentrica propunere de a o ajuta să se debaraseze de bărbatul ei, mai exact să-l împuște, începi să te întrebi dacă o fi sănătoasă.

Mirării agasate a actorului îi răspunde în cel mai logic mod de a judeca: "Dumneavoastră, care ați ucis atâția oameni în filme, de ce să vă fie greu? După atâtea focuri câte ați tras cu pistolul...": „Domnișoară, focurile acelea nu erau adevărate. Gloanțele nu erau gloanțe, erau bile... Mă prefăceam că omor. Nimic din ceea ce vedeți în filme nu este adevărat". Credeți că s-a dar bătută? Nicidecum. „Știu eu că se spune despre dv. că sunteți magic".

Am văzut, atunci, pe ecran, paradigma absolută chiar a magiei cu care operează cinematograful.

Un festival aruncă în joc sute de titluri. Fără puterea transfiguratoare a filmului, nu ne-am alege decât cu câteva povești, uitate mai devreme sau mai târziu. Din fericire, intervine bagheta fermecată a maestrului care face ce face și ne trezim urmăriți de o imagine sau alta.

Citește și Veneția 2014. AL PACINO: Deocamdată, avionul carierei mele încă nu a aterizat

Festivalul Internațional al Filmului de la Veneția 2014. Iată, cadrele fixe ale suedezului Roy Anderson din Un porumbel pe o ramură, meditând la existență, personajele sale cu chipul albit, precum al clovnilor, așteptând nu se știe ce, pe Godot sau moartea, iar atunci când aceasta din urmă își face simită prezența, toată meditația porumbelului este aruncată în aer. Totul este derizoriu. Un bărbat moare destupând o sticlă cu vin, în timp ce nevasta trebăluiește în bucătărie, fără habar. Altul se prăbușește într-o autoservire, dar cum bietul om plătise, casiera întreabă „Vrea cineva acest platou cu mâncare?" „Iau eu berea», se ridică un client. 

Nici amintirile istoriei nu sunt mai glorioase. Armata falnicului rege trage la un birt, în acordurile semețe ale cunoscutului marș Glory, glory, Hallelujah (cântat de armata nordistă în timpul războiului civil american, astăzi imnul neoficial partidului republican). Suveranul trimite ochiade unui chelner. Din motive rațiuni patriotice, versurile au fost modificate și închinate regelui Carol al XII. Care rege se va întoarce înfrânt din bătălie, caii zăriți prin fereastră se târăsc pleoștiți, melodia devine marș funebru, iar Măriei Sale i se comunică, să auzi și să nu crezi, că toaleta este ocupată.

Câteva fragmente de viață disparate sunt unite prin aparițiile unui cuplu ciudat de vânzători ambulanți, obiectele comerțului lor păgubos cu marfă pentru distracții, fiind dinți de Dracula, o mască a unui bătrân știrb și o cutie din care, chipurile, răzbat hohote de râs.

Festivalul Internațional al Filmului de la Veneția 2014. Imensa, dezolanta tristețe a lumii împietrite a lui Anderson (nordicii iubesc nemișcarea, vezi și filmele lui Kaurismaki) nu ține, oare, de magie? Ca și spaima indusă de cea mai banală pereche, tinerii soți din Hungry Hearts al lui Saverio Costanzo, ea italiancă (Alba Rohrwacher), el american (Adam Driver), cărora apariția unui copil le dă viața peste cap. Pur și simplu pentru că tânăra mamă se dovedește a fi paranoică. O ghicitoare i-a prezis fiului ei un destin de mesia, cu energii purificatoare, dacă el însuși va fi ținut deaprte de orice atingere cu impuritățile, începând cu mâncarea.

Citește și Veneția 2014: Protestele fac parte din tradiția Mostrei

Festivalul Internațional al Filmului de la Veneția 2014. Treptat, dintr-o poveste de iubire alunecăm în thriller. Transformarea lui Elio Germano în chinuitul Leopardi ține nu numai de machiaj și exercițiu fizic, ci și de magie. Iar în cazul lui Willem Dafoe, protagonistul filmului Pasolini al lui Abel Ferrara, nu doar asemănarea interpretului american cu artistul italian (același chip de intelectual frământat, pe care timpul a lăsat urme, aceiași pomeți, aceeași privire) este emoționantă. Amestecul de presimțire și de neliniște cu care își trăiește ultimele zile ține de puterile magice al actorului prin definiție, filmul nestârnind un mare entuziasm.

Și, pentru a rămâne în temă, voi include aici și „operațiunea farmecul" a peliculelor documentare, multe și bune la Veneția (anul trecut Leul de aur a onorat acest gen). Alte zece minute de aplauze au revenit premierei filmului Un giorno da italiani, de Gabreiele Salvatores, parte a unui proiect inițiat de Ridley Scott, Life in a Day. Chemării cineastului adresate conaționalilor de a trimite o scurtă înregistrare video a unei zile, 26 octombrie 2013, așa cum au trăit-o italienii, i-au răspuns 44.197 de amatori, (2200 de ore de înregistrări). O echipă formată din 40 de selecționeri a reținut 632 de mesaje care, montate cu o mare fluiditate au dat un film seducător, un portret al Italiei contemporane (evident, unii spun un selfie național) cu preocupările ei, gândurile, spaimele, orgoliile, dezamăgirile. O tânără știe că Italia de astăzi nu este cea de pe timpul lui Volare sau Vacanță la Roma, dar o iubește așa cum este. O alta se pregătește să-și anunțe părinții că vor fi bunici. Un cosmonaut este fericit că în spașiu poate mânca lasagne. Trei muzicanți fac ceea ce știu de mult, cântă Amapola într-o piață din Napoli. Un medic din Iraq simte că trăiește cu atât mai intens cu cât salvează mai multe vieți de copii. O bătrână descoperă cu uimire un obiect numit tabletă. O fată nu vrea să se da jos din pat dimineața, pentru că știe ce o așteaptă, aceleași gesturi, întîlniri etc. E mai bine cu pisica sau cu cățelul lângă tine. Curios, oamenii bogați nu au intrat în joc. Concluzia autorului:" Suntem o țară rănită, dar optimistă".

Am pus titlul acestei corespondențe cu semnul întrebării, pentru a-l contrazice pe Robert Altman, ale cărui prime cuvinte din documentarul ce i-a fost închinat sunt chiar acestea „Filmele sunt castele de nisip. După 20 de minute, le iau valurile". Nu, valurile nu pot lua totul cu ele. Magia rămâne.

 

Google News icon  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play

Cele mai noi știri

Cele mai citite știri

DC Media Group Audience

Copyright 2024 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: [email protected]


cloudnxt3
YesMy - smt4.3.1
pixel