„În toamna lui 1967, Lucian Pintilie a montat piesa D’ale carnavalului pe scena Sălii Izvor a Teatrului „Bulandra”. La ridicarea cortinei, Iordache, calfa lui Nae Girimea, interpretat de Ştefan Bănică, gol până la brâu, în izmene lungi încheiate cu nojiţe, aşezat pe un taburet, se spăla pe picioare într-un lighean de cositor, fredonând, aşa cum impune textul, „Şi mă cere, mamă, cere…”, lângă un godin cu burlanul răsucit. Era un decor de Giuleşti sau de Ferentari interbelic, apăsat mahalagesc, mizerabilist, care uluia spectatorii. Legat de Caragiale, anii aceia au înregistrat şi o cacealma istorico-literară. În 1969 a apărut în „Contemporanul”, revistă citită pe atunci de numeroşi intelectuali şi studenţi, pe două pagini, un lung articol semnat de George Munteanu, profesor la Facultatea de Filologie, în care acesta susţinea, redând şi câteva fotocopii, că ziarul „Vocea patriotului naţionale” a existat cu adevărat, Caragiale reproducând de acolo, cuvânt cu cuvânt, articolul lui Rică Venturiano pe care Ipingescu şi Jupân Dumitrache îl silabisesc cu evlavie în actul întâi din O noapte furtunoasă. O săptămână mai târziu apărea tot în „Contemporanul” una dintre puţinele dezminţiri tipărite în decurs de patru decenii în presa regimului. Pretinsul ziar „Vocea patriotului naţionale”, se spunea într-un mic chenar negru, nu era altceva decât un program de sală alcătuit sub acea formă de regizorul George Rafael, care montase piesa lui Caragiale pe scena Teatrului „C.I. Nottara”. Program pe care, probabil, cineva i-l adusese profesorului, jurându-se că l-a descoperit într-un pod sau într-o pivniţă, după ce-l îngălbenise temeinic la lumânare.
Tot mai mulţi tineri şi-ar fi dorit o carieră artistică: scriitor, critic, plastician. Puternic era, de asemenea, mirajul actoriei, al regiei şi chiar al televiziunii, care emitea în România din anul 1957 şi îşi avea vedetele sale, în frunte cu Cleo Stieber, o prezentatoare inteligentă şi frumoasă, vorbind fluent câteva limbi străine, pe care mi-o amintesc intervievându-l pe Gilbert Bécaud într-un decor „neconvenţional”: aşezaţi amândoi direct pe o mochetă.
Pe strada Academiei, lângă unul din pasajele care o leagă de Calea Victoriei, cofetăria „Albina”, unde cafeaua costa un leu şi cinci bani, fusese transformată de studenţii filologi în cafenea literară. Au trecut în tinereţea lor pe acolo Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Marius Robescu şi multe alte nume pe care scurgerea timpului le-a erodat sau le-a şters.
Cafenea literară sui-generis devenise din 1965-66 şi braseria „Union” de la parterul blocului „Turn” din Piaţa Palatului, local curat şi modern dotat cu maşini automate Cimballi pentru espresso. De altfel, cafeaua şi votca rusească, ieftină şi de calitate (Moskovskaia, Stolicinaia, Krepkaia), amestecată adesea cu suc de roşii după o modă care se impusese temeinic, au fost băuturile universal asumate de artişti şi de intelighenţia românească a acelor vremuri.
În anii 1968-70, tinerii adoptaseră tunsoarea membrilor formaţiei The Beatles, fustele mini pătrunseseră şi în provincie, simbolurile naturiste ale mişcării Hippie apăruseră pe capotele câtorva maşini, iar agenţii de circulaţie se uitau nedumeriţi la florile pictate pe ele, studenţii de la Arhitectură, facultate la modă, îşi aveau clubul propriu, pe strada Blănari, la subsol, într-o fostă boată interbelică unde cântau trupe rock, se bea votcă amestecată cu lămâie şi se citeau poezii.
În magazinul de cafea şi coloniale din Piaţa Amzei am intrat adesea în anii 1968-69 deoarece acolo ţigările străine se vindeau şi cu bucata. Erau peste 20 de mărci, începând cu cele consacrate, americane, continuând cu cele englezeşti – Player’s, Piccadilly, State Express 555, Dunhill – şi sfârşind cu două tipuri de Papastratos al căror tarif mi se părea paradoxal, întrucât ţigările fără filtru costau 12 lei pachetul, iar cele cu filtru – 10. Primele erau aşezate într-o cutie de carton alb sugerând o tabacheră, pe două rânduri orizontale despărţite de o foiţă fină de staniol. Deschizând cutia, descopereai o mică planşă cu harta Greciei pe care un punct roşu marca locul unde se afla fabrica de ţigarete Papastratos. Mai erau în magazinul acela, care avea şi o minicafenea cu câteva mese, havane Carl Upmann învelite în ţiplă, sticle de Campari, Cinzano şi Marie Brizard, cutii cilindrice de cacao olandeză Zaan, cutiuţe de ceai rusesc aduse din Gruzia cu nişte desene inextricabile pe capac, înrudite cu arabescurile de la Trei Ierarhi sau cu cele de la Fundenii Doamnei…
În apropiere, pe locul hotelului „Bucureşti”, la parter şi la primul etaj al unui bloc prăbuşit la cutremurul din 1977, îşi continua existenţa cofetăria interbelică Nestor, rebotezată „Victoria”. La etaj, aceasta avea aspectul unei braserii elegante, unde puteau fi văzuţi, aşezaţi la mese, domni de pe vremuri, cu părul alb sau grizonant, îmbrăcaţi cu grijă şi gust, chiar pedant, arborând batistă la buzunarul de la piept al hainei. Aici se consumau café-frappé şi mazagran, vermut italian, coniac indigen, citron-pressé, oranjadă, cafea filtru şi espresso... Specialităţile de cofetărie erau preparate după vechile reţete, de oameni formaţi în perioada dintre cele două războaie: profiterol, tort glacé, mereng, îngheţată simplă sau asortată cu frişcă şi langues de chat, Parfait Maréchal, Coupe Jacques, Krantz, tort Doboş, jofre, mascote, prăjituri Bibescu cărora li s-a zis ulterior „Tosca”, pricomigdale, alune de pădure pudrate fin cu sare... La parter se găseau numeroase sorturi de bomboane, ambalate în cutii, între care vişine trase în ciocolată şi fondante.
În 1969, primăvara, lângă staţia de taxiuri de la Universitate a apărut un şir de şapte-opt automobile vechi, dar nu maşini din anii ’40, care încă erau o prezenţă curentă pe străzile Bucureştiului, ci exemplare din 1924-25, toate decapotabile, unele cu frâna de mână fixată pe scara din dreptul portierei şoferului. Aveau aparate de taxat, tarife mai mici decât taxiurile obişnuite şi erau menite în principiu curiozităţii turiştilor străini. M-am plimbat de două sau de trei ori cu acele bijuterii motorizate care zăcuseră decenii întregi prin şure, hambare sau sub şoproane, fiind recondiţionate şi repuse în circulaţie după ce fuseseră descoperite la Turnu Măgurele, Corabia sau Brăila. Nu depăşeau viteza de 30-35 de kilometri pe oră şi tocmai în aceasta consta farmecul lor. Făceau pandant tramvaielor electrice Thompson fabricate la Lemaître în anii ’30, vopsite în alb şi într-un roşu cald, însă înainte de venirea toamnei au dispărut de la Universitate, tot aşa de neaşteptat precum apăruseră.
Oameni cu meserii şi îndeletniciri uitate azi legau de propriul trecut un oraş pe ale cărui străzi trăsurile circulaseră până la sfârşitul anilor ’50. În afară de coşari, tocilari, vânzătoare de porumb fiert sau copt, de floricele, existau numeroşi lustragii, îndeosebi în Piaţa Unirii şi la intrările în Gara de Nord. În incinta cinematografelor, însă fără flaşneta interbelică, un bărbat sau o femeie întindea cutia cu planete extrase de un papagal ori de un şoricel. Planeta costa un leu şi era un destin şapirografiat, formulat într-o limbă care nu se schimbase de pe vremea calendarelor „Universul” şi a romanelor lui N.D. Popescu. Emblematic era şi omul cu luneta, prezent seară de seară cu un scaun şi cu aparatul lui pe trotuarul din faţa Cercului Militar. Unii susţineau că îl ştiu dinainte de 1940. Avea o coamă romantică, albă ca haina în care era îmbrăcat şi ca telescopul său prin care puteai contempla timp de câteva secunde, contra sumei de 50 de bani, planetele Jupiter, Uranus sau Venus.
La doar câţiva metri de Omul cu luneta, aflat seară de seară cu telescopul lui pe trotuarul din faţa Cercului Militar, se găsea un alt personaj bucureştean emblematic de la începutul anilor ’60: Mutul. Era un agent de circulaţie, unul dintre cei mai buni, format la şcoala interbelică a breslei sale. Lipsa darului vorbirii nu-l împiedica să dirijeze impecabil fluxul de vehicule care treceau prin intersecţia Căii Victoriei cu Bulevardul Regina Elisabeta, denumit pe atunci 6 Martie. Avea vreo 50 de ani şi schimba culorile semafoarelor dintr-o gheretă cilindrică de metal situată lângă hotelul „Bulevard”. Uneori, cobora în stradă cu fluierul şi bastonul vopsit în alb-negru să descongestioneze circulaţia cu mişcări repezi, fluide, ritmate aproape muzical. Oamenii se opreau să-l privească explicând prin semne vreunui şofer pe care îl oprise ce greşeală făcuse. A dispărut de la postul său, probabil la ceasul pensiei, concomitent cu o raritate rutieră: autobuzul englez cu etaj şi platformă deschisă, vopsit în roşu, care circula prin centrul Capitalei, între Universitate şi Operă”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
