Într-un film se vorbește despre Kant și imperativul categoric, într-altul despre înmatriculări de mașini, dresarea unui câine, aplicații pe internet, dar, după ce le-am văzut, amândouă, în felul lor, nu ne dau pace.
Oricât ar părea de ciudat, i-am alăturat pe Woody Allen și pe Radu Muntean, respectiv Omul irațional și Un etaj mai jos. Dincolo de o meserie comună, nu au nimic comun unul cu altul, programarea festivalului i-a adus aproape, dar, dacă stau să mă gândesc bine, ceva-ceva tot îi leagă, la distanță. I-am regăsit colo unde îi știm, pe teritoriul lor, atât de bine stăpânit. Allen- cu nevrozele lui de intelectual depresiv, Muntean cu ochiul mereu pregătit să surprindă gesturile mici, mișcările repetitive ale cotidianului, cărora ne supunem fără să ne gândim prea mult, pentru că, așa cum sună replica deloc academică a unui personaj, «viața e făcută și din chestii de astea».
Citește și: Cannes 2015. Arsenic și dantele noi
Radu Muntean și statornicii săi coscenariști, Răzvan Rădulescu și Alexandru Baciu, și-au laminat stilul captării unei astfel de existențe și, înainte de oricare alte considerații critice personale, mă bucur pentru cineastul nostru, al cărui film a fost bine citit de primii critici străini care și-au făcut auzită vocea. Cei americani, desigur, întotdeauna harnicii festivalului. Cele dintâi analize vin în întâmpinarea așteptărilor mărturisite ale autorului, care își dorește ca spectatorii să simtă impulsul de a reflecta asupra unor noțiuni abstracte, precum conștiința, morala, care nu prea ne tulbură somnul. « Este un antithriller bine așezat, care ne absoarbe prin toți porii » –scrie Jay Weissberg de la revista Variety, un bun cunoscător al cinematografului românesc.
Printre altele, el mai remarcă « măiestria autorului de a contura, discret și constant, o anumită viață burgheză tridimensională ». Holywood Reporter, prin cronicarul său Leslie Fileperin crede, cu justețe, că « raportat chiar la stilul minimalist al conaționalilor săi, Radu Muntean se dovedește un povestitor laconic care, acum, în Un etaj mai jos, și-a împins estetica până la interesante limite extreme ».
Așadar, grăbitul și bonomul protagonist domn Pătrașcu, interpretat de actorul acestor zile, Teodor Corban (Aferim) a fost bine înțeles de pe palierele criticii. Dacă într-o zi nu ar fi auzit, dintr-un apartament vecin, cu un etaj mai jos, notele ascuțite ale unei dispute conjugale, dacă nu peste mult imp nu ar fi aflat că femeia a fost găsită moartă, probabil că nimic nu i-ar fi tulburat viața. Și-ar fi văzut, liniștit, de câinele său Jerry, de fiul Matei și de mica lui afacere (cam în această ordine).
Citește și: Cannes 2015. Începutul unei frumoase prietenii
Bănuim că este omul mărunt și cumsecade care nu se bagă, nu se amestecă. De data aceasta, însă, chipul lui se încarcă tot mai mult cu tensiunea bănuielilor, în ciuda eforturilor de a lăsa impresia că nimic nu s-a întâmplat. Până la explozia finală a ieșirii din indiferență nu va mai fi mult. Certitudinea crimei este prea apăsătoare.
Mă întorc la eroul lui Woody Allen, profesorul de filosofie cu lecțiile lui în răspăr despre Kant. O exemplificare : « Într-o lume morală, minciuna nu are ce căuta, ne învață gânditorul imperativulului categoric. Dacă, bunăoară, știți că familia dv. ascunde pe cineva în casă, trebuie să anunțați poliția. Dar să nu exagerăm. Să zicem că ați fi trăit în vremea nazismului. Ați fi denunțat-o pe Ana Franck ? Nu ».
Cam așa se instruiesc studenții și, mai ales, studentele îndrăgostite de profesorul Abe, cufundat în plină dramă a absenței unui țel în viață. În niciun caz, nu dinspre partea filosofiei îl mai așteaptă. Și totuși, hazardul, chiar hazardul despre care glosează el la cursuri, îl salvează. Ideea unei posibile crime « îndreptățite » îi dă aripi, justificarea morală fiind scutirea omenirii de încă un ticălos. Ne aflăm, însă, să nu uităm, într-o comedie de Woody Allen.
Lucrurile nu se opresc aici. La conferința de presă (toate locurile s-au ocupat cu o oră înainte) cineastul a ținut să-și precizeze propriile raporturi cu filosofia. În stilul lui : « Știți cât de mult mă preocupă. Vreau să vă spun că filosofii, psihanaliștii nu m-au ajutat cu nimic în momentele mele grele, care durează de o viață. Și Kant, și Kierkegaard, și Freud, și Nietzsche îmi tot amintesc că voi muri. Filmul m-a ajutat, singurul care mă extrage din realitate. De aceea fac cinema, mă smulg pe mine, încerc să vă smulg și pe dv. Desigur, aș fi vrut să fiu un cineast serios, idolul meu este Bergman, dar nu mi-a fost dat ». Ca să zic așa, nu numai pentru asta îl iubim pe Woody Allen,
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
