Parfum de epocă (II)
„Acum vreo zece ani, când s-a întâmplat să ajung şi eu pentru prima oară la Paris, am trăit momente de oarecare emoţie şi nelinişte, datorită situaţiei mele de «barbar» care intra în plină civilizaţie şi îşi putea divulga identitatea prin cine ştie ce gafă. Mi-am propus, fireşte, să mă supraveghez strict, să fiu prudent la fiecare mişcare, dar (spun fără modestie) n-a fost nevoie de aşa ceva. Când am ieşit din Gare de l’Est m-am simţit ca la mine acasă, în Bucureştii anilor 1944-1947, cu forfota şi agitaţia străzilor, cu varietatea magazinelor şi mărfurilor, acestea din urmă de multe ori revărsate pe tarabe pe trotuar.” (Alexandru George, Ce n-a văzut Parisul)
*
Pe 30 martie 1946, Regele Mihai I iscăleşte decretul de înfiinţare a Operei Române din Timişoara, inaugurată un an mai târziu, pe 27 aprilie 1947, cu Aida de Verdi. Între anii 1940-1945, în urma cedării Ardealului de Nord, Opera din Cluj se refugiase la Timişoara, devenind Opera Cluj-Timişoara, condusă de compozitorul Sabin Drăgoi.
*
Sucursala Uzinelor Ford din cartierul bucureştean Floreasca a produs din 1936 până în 1940 automobile şi camioane, exportându-le şi în câteva ţări din sud-estul Europei. După război, Ford a dorit să reia producţia, fără să reuşească. În aceeaşi epocă, în vastele magazine „Leonida”, aflate pe bulevardul Take Ionescu, lângă Piaţa Romană, în spatele unor imense vitrine, erau expuse pentru vânzare exemplare din cele mai scumpe automobile americane de ultimă generaţie, Lincoln şi Cadillac.
*
Între anii 1941-1948 a funcţionat la Bucureşti un Conservator de muzică uşoară şi jazz, înfiinţat şi condus de compozitorul Edmond Deda.
*
Prozatorul şi caricaturistul Neagu Rădulescu a trimis în librării, în anul 1947, două cărţi, Napoleon fugea repede (volum ambientat în lumea curselor de cai) şi Paiaţe. Întrucât vânzarea cărţilor stagna, a recurs la următorul gen de reclamă: închiriind sau împrumutând un măgar, a pus pe el două „afişe” pe care scria: „Numai eu nu citesc cărţile domnului Neagu Rădulescu” şi a ieşit cu el de căpăstru pe Calea Victoriei.
*
Întemeiat în 1924, Institutul Cultural Francez din Bucureşti a funcţionat pe bulevardul Dacia într-o clădire având sală de cursuri şi propria sală de teatru de 200 de locuri. În perioada cea mai înfloritoare, sub directoratul lui Alphonse Dupron, ajunsese să acorde anual până la şaptezeci de burse, între beneficiari numărându-se Emil Cioran şi Eugen Ionescu. André Godin a consacrat o carte acestei strălucite instituţii, apărută în anul 1998 la Editura L’Harmattan şi intitulată Une passion roumaine – Histoire de l’Institut Français de Hautes Études en Roumanie (1924-1948).
În noiembrie 1948 s-a produs denunţarea unilaterală a acordului cultural franco-român, închiderea definitivă a Institutului având loc în anul 1950.
*
În perioada 1945-1947 existau în ţară trei posturi de radio: Radio România, Radio Bucureşti şi Radio Dacia Română, destinat străinătăţii. La Radio România se difuzau emisiunile Ora Americii, la care colabora frecvent scriitorul Petru Comarnescu, şi Ora Angliei.
*
Pe 6 octombrie 1946, în prezenţa Regelui Mihai I, a Patriarhului Nicodim, a episcopului Vasile Lăzărescu şi a premierului Petru Groza, este târnosită noua catedrală ortodoxă din Timişoara a cărei construire, începută în 1935, fusese întreruptă de război şi reluată după încetarea acestuia. Cu o suprafaţă de peste 1500 de metri pătraţi şi cu înălţimea de 91 de metri în vârful uneia dintre turle, monumentalul lăcaş a fost timp de câteva decenii cea mai înaltă biserică din România.
*
Luând parte la un concurs literar din 1947, marele poet de mai târziu Ştefan Augustin Doinaş, pe atunci în vârstă de 25 de ani, primeşte Premiul „E. Lovinescu” pentru volumul de versuri în manuscris Alfabet poetic, care nu va apărea decât în 1964.
*
„...străzile umbroase şi liniştite din perimetrul Calea Moşilor, Aurel Vlaicu, Batiştei şi Vasile Lascăr îmbătrâneau încet, dar erau încă solide, frumoasele case boiereşti care erau semnul distinctiv al oraşului, cu sinteza europeană unică pe care o realizaseră între stilul neoclasic occidental şi fanteziile noastre rurale şi bizantine...” (Annie Bentoiu)
*
Noiembrie 1947. Ziarele relatează următoarea întâmplare: în Parcul Ioanid, unde avea întâlnire cu prietena sa, un student îi reproşează acesteia cu glas tare infidelitatea, scoate din buzunar un revolver, spunându-i că se omoară, îndreaptă arma spre inimă – şi trage. Dar glonţul ia o altă traiectorie, medicii salvându-i tânărului viaţa; viaţă pe care şi-o pierde însă un curios răpus de proiectilul trecut prin virtualul sinucigaş, postat în spatele său, dornic să urmărească scena de aproape.
*
Simon Burgin, fost corespondent la Bucureşti al revistei americane „Life Magazine”, întors acasă, compară jalea românilor la aflarea veştii abdicării silite a Regelui Mihai cu aceea a americanilor la moartea preşedintelui Roosevelt. Acelaşi ziarist reproduce, fără să-l numească, cuvintele unui om politic român: „O să le pară rău până şi ruşilor, pentru că nici ei nu vor putea schimba România”.
*
În primii trei ani postbelici vizitează România nu puţini scriitori străini comunişti sau de stânga, precum Louis Aragon şi soţia sa, Elsa Triolet. În 1947 soseşte însă la Bucureşti un mare poet creştin, Pierre Emmanuel, care a rămas legat de ţara noastră şi de câţiva dintre scriitorii săi. Revenit într-o a doua vizită, în 1973, aşterne în Cartea de onoare a Mânăstirii Cernica următoarea însemnare: „Fie ca Duhul Sfânt să reunească toate inimile în ospitalitatea ecumenică a rugăciunii creştine”.
*
Oare câţi dintre bucureştenii actuali ar putea crede că în anii ’45-’47, pe Dealul Piscului, în apropiere de actuala Sală Polivalentă, a funcţionat o pârtie de schi, despre care gazetele vremii susţineau că „era vizitată cu pasiune de toată Capitala”?...
*
În ultimele luni de normalitate culturală din 1947 debutează, la vârsta de 20 de ani, în revista „Naţiunea” condusă de G. Călinescu, Petru Creţia, un viitor mare cărturar şi scriitor strălucit. Titlul primei sale apariţii publice: Moartea la Poe.
*
Pe 3 martie 1947, publicistul Miron Radu Paraschivescu – care în septembrie 1944 îl împroşcase pe Liviu Rebreanu cu salivă şi noroi la câteva zile de la moarte – publică în „Scânteia” un articol-denunţ, Drumurile unui poet: T. Arghezi.
*
S-a cântat muzică de jazz în multe localuri din Bucureşti în primii ani postbelici. Cel mai reputat interpret era, desigur, Sergiu Malagamba, urmat de Dinu Şerbănescu, pianist care se producea cu propria formaţie la restaurantul „Mon Jardin” până ce a părăsit clandestin ţara, şi mai era Joe Reininger, cu o formaţie numeroasă, care cânta la „Barul Arizona” (grădina de vară) de pe strada Brezoianu, în apropierea clădirii ziarului „Universul”. În partea a doua a programului, după un interludiu cu muzică de café-concert, Gică Petrescu interpreta şansonete, romanţe, cântece de petrecere, pentru ca apoi clienţii să danseze până noaptea târziu.
*
Acest pasaj superb aparţine scriitorului Petre Solomon şi se referă la anul 1946: „Exista, apoi, alt aspect permanent al Bucureştiului: spectacolul mereu reînnoit al fetelor în floare. Într-o perioadă când celelalte farmece ale oraşului nu mai erau, poate, la fel de vizibile cu ochiul liber, spectacolul cotidian oferit de aceste bucureştence tinere, elegante fără prea mare cheltuială, ba unele dintre ele îmbrăcate după ultima modă de la Paris, avea de ce să-i încânte pe trecători, silindu-i a-şi întoarce capul.”
Fragment din „O PUNTE PUTREDĂ (Scene din anii 1945-1947)” de Dan Ciachir. Rămâneți pe DCNews.ro, urmează noi fragmente din carte.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Ascultă în română
