Ryad v. Teheran: se transformă războiul geostrategic în război religios?

Adrian Severin / 25 sep 2019 / 15:35 Salveaza PDF Comentarii

Atacul cu drone (dar, se pare și cu rachete de croazieră) care a distrus jumătate din potențialul productiv petrolier al Arabiei Saudite a fost revendicat de un grup de rebeli yemeniți (Houthi). Evident, tehnologia militară de vârf folosită de atacatori nu putea fi creația acestora. Cine a furnizat-o? SUA, partenerul strategic al Arabiei Saudite, nu a știut nimic despre atac înainte ca acesta să aibă loc. Imediat după atac, se știa însă că a fost inițiat, pregătit și susținut de Iran. Prin urmare, Iranul trebuie tras la răspundere.

CUI PRODEST? (CUI SERVEȘTE?)

 

Sosit la New York, ministrul de externe iranian, Mohammad Javad Zarif, a spus că „ar fi fost stupid ca Iaranul să recurgă la un asemenea atac exact în momentul în care Președintele Hassan Rouhani urma să vină în SUA, pentru a participa la sesiunea Adunării Generale ONU”. Așa este! Încă și mai stupidă apare săvârșirea unui asemenea act tocmai pe când Iranul încearcă să convingă semnatarii europeni ai JCPOA (Joint Comprehensive Plan of Action), să mențină în vigoare, în ciuda embargoului american și a sancțiunilor americane aplicabile celor care îl încalcă, acest acord privind programul nuclear iranian, din care Președintele Trump tocmai a retras SUA.

Și totuși, reducerea producției de petrol saudit va conduce la creșterea prețului petrolului pe piața mondială, ceea ce va face și mai importantă menținerea exportului de petrol iranian. Prinși între scumpirea petrolului și amenințarea sancțiunilor americane, ce vor alege europenii? Ca de obicei, ei vor plăti muzica pe care nu au comandat-o.

Părerile referitoare la timpul necesar pentru repararea capacităților de producție și rafinare saudite sunt divergente. Unii zic că va dura mai mult; alții că doar câteva săptămâni ar fi suficiente. În orice caz, urcarea prețului petrolului îi avantajează pe toți cei care dețin, exploatează și comercializează resurse petroliere. Or, pe primele locuri în lume la acest capitol se găsesc SUA și Rusia. Ambele aflate în dificultate atât pe planul creșterii economice, cât și al lichidităților necesare, prin altele, pentru satisfacerea nevoilor complexului militar-industrial.

Unii economiști estimează că instabilitatea crescândă în multe părți ale planetei, i-a speriat pe investitori. În consecință, în loc să fie investiți, banii au fost depozitați în bănci, cu dobânzi tot mai mici, fiind păstrați pentru zile negre sau pentru zile mai bune. Blocarea acestor lichidități este în mare parte responsabilă de recesiunea în care intră omenirea tot mai adânc, și din care, în trecut, s-a ieșit prin războaie globale. Creșterea costurilor energiei, ca urmare a scumpirii petrolului, ar fi de natură să readucă în circuit o parte a banilor, în prezent, inactivi.

Ceea ce din nou ar avantaja America; acolo unde orice criză este o oportunitate, o șansă. Aceasta, evident, generând falimente în alte părți ale lumii. În panică mulți uită că securitatea și stabilitatea planetară sunt indivizibile. Asemenea manevre pot amâna războiul, dar îl fac inevitabil.

 

ACUZELE LA ADRESA IRANULUI, UN ALT DÉJÀ VU

 

Arabia Saudită și SUA, urmate acum și de Guvernul britanic al lui Boris Johnson, aflat în plin impas al Brexitului, au refuzat să accepte asumarea atacurilor împotriva Arabiei Saudite de către gruparea Houthi. Dacă saudiții și-au mai luat ceva timp până când o experiză va confirma – nu se îndoiește ministrul de externe saudit, Abdel al-Jubeir – că „lansarea atacului nu a venit din Yemen, ci din nord”, adică din Iran, la Washington și la Londra nu există nici un dubiu asupra implicării Teheranului. O implicare pe care autoritățile iraniene o neagă cu înverșunare.

Asemănarea cu acuzele aduse Irakului a doua zi după atacurile teroriste din SUA, de la 11 septembrie 2000, este atât de mare încât nicio conștiință lucidă nu poate evita șocul. Chiar și mulți experți și diplomați americani subliniază cu îngrijorare acest aspect: concluziile se trag înaintea demonstrației, iar demonstrația se realizează fără investigație. Din nou, se face trimitere la probe generatoare de certitudini, pe care nimeni nu le vede. Aceleași servicii de informații care au dat drept sigură existența armelor de distrugere în masă din Irak, niciodată găsite pe teren, dau acum drept neîndoielnice amprentele Iranului pe urmele proiectilelor căzute în Arabia Saudită.

În 2000, atacul fusese asumat de Al Qaida, care nu avea nicio legătură cu regimul lui Saddam Hussein. Strategii americani ai momentului au gândit însă că ocazia este perfectă pentru a nu se limita la vânarea lui Ossama bin Laden în Afganistanul talibanilor, ci și pentru a trece sub controlul SUA teritoriul irakian bogat în hidrocarburi. (Din discuțiile purtate atunci cu oficiali americani, știu că stația terminus a demersului lor geostrategic era Siria.)

Astăzi, cu nouăsprezece ani mai târziu, cei care revendică acțiunea militară antisaudită (doar indirect antiamericană) sunt membrii grupării Houthi, dar nici ei nu sunt considerați o țintă suficient de motivantă. Adevărata miză este Iranul care, nu își ascunde susținerea pentru respectiva grupare, dar neagă orice legătură cu atacul antisaudit.

Pornind de la această legătură complexă între dușmanul iranian al prietenului saudit, și susținătorul iranian al agresorului yemenit, SUA extrag un casus belli de natură a amorsa confruntartea mult dorită și mult așteptată, prin care problemele economei și politicii americane să fie exportate în Orientul Mijlociu. Președintele Trump a anunțat deja sporirea trupelor americane din Arabia Saudită și livrări suplimentare de armament american. Aceasta chiar dacă liderii Houthi, după atacul recunoscut de ei, au declarat unilateral, poate îndemnați tocmai de Iranul doritor să evite escaladarea crizei, încetarea focului în raporturile cu Ryadul, chemând, desigur, la reciprocitate.

Să observăm, în trecere, că în cazul unei asemenea escaladări a confruntării militare în regiune, prețul petrolului va urca încă mai drastic și mai durabil.   

Iată motive pentru care tot mai mulți observatori se întreabă dacă nu cumva atacul asupra industriei petrolifere saudite nu a fost realizat de SUA, cel mai probabil, fără prevenirea aliatului saudit, a căuri indignare și hotărâre de luptă pot fi astfel mult mai autentice și mai convingătoare. Căci – nu-i așa? – agresiunea iraniană nu poate rămâne nepedepsită. În joc intrând aici și teoria americană potrivit căreia orice ofensă lăsată fără răspuns este semn de slăbiciune și încurajează o alta.

 

NU UN RĂZBOI INTER-STATAL, CI UNUL INTER-CONFESIONAL

 

Deși spune că toate variantele se află pe masă, Președintele Trump nu dorește războiul. Cel puțin nu războiul militar. Ca om de afaceri, el cunoaște avantajele păcii și de aceea s-a și angajat (fără a reuși deocamdată) să aducă înapoi acasă trupele americane răspândite în întreaga lume pe diferite teatre de operații (în special pe cele din Afganistan, Irak și Siria).

De asemenea, el știe că o confruntare militară americano-iraniană va aduce imediat în joc și aliatul principal al Americii din regiune, Israelul. Cel din urmă are toate motivele să dorească o slăbire a Iranului, dar preferă, neîndoielnic, ca aceasta să fie rezultatul unui război saudito / arabo-iaranian (așa cum a fost și cel irano-irakian), iar nu al unei implicări directe și pesonale de natură a-i pune în cap toată suflarea musulmană, tocmai acum când acceptabilitatea sa în universul arab este în creștere.

Câștigătorul recentelor alegeri israeliene, generalul Gantz, fost șef de mare stat major, care știe ce înseamnă războiul, consideră, spre deosebire de predecesorul său, flamboaiantul Bibi Netanyahu, că un război direct cu Iranul ar fi catastrofal pentru Israel. Un motiv în plus pentru Iran ca, împins acum la lupta cu Arabia Saudită (și, probabil, Emiratele Arabe Unite, aliate ale acesteia), să lase Israelul în pace. Un eventual Guvern Gantz (propulsat, din câte se pare, și cu contribuția Casei Albe, care dovedește justețea proverbului „poți să îmi fii frate, dar brânza e pe bani”) nu ar mai fi, din punct de vedere subiectiv, o amenințare militară pentru regimul de la Teheran.

Pe acest fond, o nuanță esențială se cere observată. Acuzele americane se îndreaptă nu împotriva instituțiilor seculare ale Republicii Islamice Iran, ci a celor religioase. Informațiile „certe” despre care se vorbește ar indica faptul că gărzile revoluționare iraniene ar fi pregătit și desfășurat agresiunea, iar ordinul declanșării acesteia ar fi venit direct de la liderul spiritual al Iranului, ayatolahul Ali Khameney.

Aceasta înseamnă că bătălia nu are caracter geostrastegic (sau geoeconomic), ci unul religios. Arabia Saudită sunnită răspunde atacului venit din partea Iranului șiit. SUA, ca stat laic, nu are nimic de a face cu o atare confruntare.

Ca aliat al Arabiei Saudite, căreia i-a garantat protecția și pe care a înarmat-o până în dinți, SUA este obligată „tehnic” să intevină, dar, de astă dată, numai ca membru al unei coaliții conduse de statul saudit. Aceasta este a doua nuanță esențială. Pentru prima oară în ultima sută de ani, SUA nu mai conduce formal „alianța voluntarilor” („the alliance of the willings”), iar așezarea în fruntea acesteia a unui stat arab islamic este oferită ca argument pentru a evita ostilizarea lumii arabo-musulmane.

Dacă va funcționa sau nu un astfel de truc, vom vedea. Deocamdată se pare că războiul care se amorsează în săptămânile viitoare este conceput ca unul religios – sunnito-șiit. Și vorba unui înalt ierarh ortodox român: „Doamne ferește de focul care se aprinde de la candela din altar!” 

 

INIȚIATIVA FRANCEZĂ, PIRUETA TURCĂ ȘI SCUTUL ROMÂNESC

 

Mai sunt și alți doi factori care precipită lucrurile făcând dintr-un război deschis cu Iranul o urgență americană. Pe de o parte, îndepărtarea constantă a Turciei de alianțele euro-atlantice (în primul rând NATO), iar pe de altă parte, cooperarea ruso-turco-iraniană în chestiunea siriană și nu numai.

Distanțarea Ankarei de Washington, îl obligă pe Președintele Trump la întărirea flancului saudit. Ceea ce se poate realiza și printr-un război de succes purtat împreună cu Ryadul, în care creditul victoriei să i se atribuie acestuia. La umbra unui atare război, forțele americane din Turcia și din regiune ar putea fi sporite și redistribuite în peninsula Arabia (precum și spre nord, în România). Recompensa ar avea ca bonus și susținerea Arabiei Saudite pentru planul Casei Albe privind soluționarea complexei probleme israelo-palestiniene.

Totodată, este de notat că, în chiar zilele precedente, a avut loc o nouă întâlnire între președinții Putin, al Rusiei, Erdogan, al Turciei și Rouhani al Iranului. Ei au discutat, din câte se știe, și despre continuarea raporturilor lor după închiderea conflictului din Siria. Or, chiar dacă în acest parteneriat triunghiular se amestecă o serie de ingrediente care sunt împotriva naturii (ținând seama de rivalitățile istorice, diferențele culturale și comandamentele geografice ale celor trei parteneri), este bine, din perspectivă americană, să nu se adoarmă în grija lor și, înainte ca parteneritaul să apuce a se consolideze prea tare, el să fie destructurat atât prin slăbirea unuia dintre parteneri, cât și prin obligarea celorlalți doi la ieșirea din anumite ambiguități strategice față de acesta.

Este puțin probabil ca, în cazul unei confruntări armate deschise între Arabia Saudită, susținută de SUA (și eventual de Marea Britanie, care și-a și anunțat disponibilitatea), și Iran, cel din urmă să obțină participarea directă a Rusiei și Turciei în ajutorul său. Mai degrabă, acestea două vor profita de ocazie pentru a intra în negocieri cu SUA referitor la viitoarea arhitectură de securitate în Orientul Mijlociu extins, în Asia Centrală și la Golful Persic.

Ceea ce devine însă cert este că inițiativa Președintelui Macron de a-l aduce la negocieri pe Președintele Hassan Rouhani și a facilita o întâlnire a acestuia cu Președintele Trump, își dă obștescul sfârșit. Șeful statului francez a declarat deja că „nu este logodit cu tratatul nuclear cu Iranul” (JCPOA), iar împreună cu cancelarul Merkel, s-a alăturat, fără a mai aștepta probe, acuzelor americane potrivit cărora Teheranul este vinovat de atactul cu drone asupra Arabiei Saudite. În replică, șeful diplomației iraniene, ministrul Zarif, a denunțat „paralizia Germaniei, Franței și Marii Britanii în a-și îndeplini obligațiile asumate față de Iran fără permisiunea SUA”, excluzând închierea unui nou acord „până la executarea integrală a celui deja existent”. Cu toții spun, astfel, că a sosit momentul ca forța dreptului să facă din nou loc dreptului forței.

Prea slabă pentru a-și impune voința, prea mioapă pentru a defini o viziune și prea dezbinată pentru a promova un demers comun, UE s-ar putea solidariza, dacă nu chiar militaricește măcar politicește, cu Arabia Saudită, dintr-un singur motiv: neputând opri America să meargă la război, să o secondeze pentru a-și asigura un loc la negocierea păcii.

Și România? S-ar putea ca realitatea geografică și geopolitică să facă necesară folosirea teritoriului românesc pentru lansarea unor bombardamente cu destinații iraniene. Vom afla atunci dacă scutul de la Deveselu este mai etanș decât cel saudit care a permis dronelor și rachetelor de croazieră (iraniene sau americane?) să distrugă instalații petroliere importante, păzite tot de americani.

Acest articol reprezintă o opinie.

Te-ar putea interesa







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2019 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.23