Iată analiza realizată:
După aproape trei săptămâni de la protestele din 10 august, au fost înregistrate peste 760 de plângeri penale, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție încă cercetează evenimentele. Deci deocamdată nu s-a găsit niciun vinovat oficial pentru violențele din Piața Victoriei, iar în spațiul public circulă mai multe scenarii legate de cine este, de fapt, în spatele manifestațiilor.
Cine a organizat protestele?
Pe de-o parte, unii spun că ar fi vorba despre forțe externe – Germania, Statele Unite sau chiar Rusia, cu diverse interese în România, cărora le convine o situație de instabilitate și care își doresc schimbarea guvernului. Alții sugerează că organizatorul din umbră ar fi Cioloș, beneficiarul direct de până acum al tuturor acțiunilor #rezist, susținut mai ales de către Franța. Alte voci blamează Statul Paralel. Toate cu acordul tacit și sprijinul indirect al Președintelui Iohannis. Iar alții arată cu degetul spre PSD, dornic de puțin dramatism care să motiveze acțiuni represive.
Nimeni însă nu crede că ar fi o formă pură de manifestare a societății civile sau a opiniei publice, a celor nemulțumiți de o anumită stare a lucrurilor care vor să schimbe ceva, iar contextul creat nu sprijină deloc o astfel de pistă. Nu există un organizator oficial al protestelor, deși totul a părut cât se poate de bine organizat, fie și dacă privim lucrurile strict din perspectiva mobilizării participanților - a adunat Facebook singur peste 100.000 de oameni în Piața Victoriei? Cine a trimis constant pe rețelele de socializare mesaje cu privire la oră, locație etc. sau mesajele de provocare, cu impact emoțional și cu scop mobilizator? Organizarea de care s-a dat dovadă pare o acțiune structurată, concertată și nu acțiunea unor indivizi izolați.
Care sunt motivele protestelor?
Apoi, nu există o revendicare clară a protestatarilor, din care să rezulte beneficii palpabile pe termen scurt și mediu pentru categoria din care fac parte cei care ies în stradă; de regulă, o mulțime are cerințe de la cei împotriva cărora protestează și are lider (chiar dacă nu a fost ales anterior, acesta poate fi și o revelație de moment, un individ care se remarcă dintre ceilalți și care face ca vocea mulțimii să fie una singură, la unison, a unui corp colectiv, astfel că mulțimea începe să aibă forță de negociere pentru soluționarea pretențiilor). Nimic dintre toate acestea nu s-a întâmplat în ziua protestelor.
După cum remarca Adrian Năstase pe blogul său, protestele de amploarea celor din 10 august au loc în situații de criză – politică, economică sau socială; care a fost situația de criză de acum care să fi generat o astfel de reacție?
E drept că manifestațiile nu sunt neapărat împotriva a ceva, ci pot fi și pentru a sprijini o idee, o acțiune sau un proiect. Nici asta nu s-a întâmplat în 10 august. Deci, cel puțin la prima vedere, protestelor le-a lipsit mobilul.
Cu toate acestea, cert este că în acea zi de vineri, mai bine de o sută de mii de oameni au luat cu asalt Piața Victoriei – probabil fiecare cu propriul său motiv de nemulțumire (aici, trebuie să recunoaștem, este o acțiune de maestru să reușești să atingi în fiecare individ câte o coardă sensibilă a nemulțumirilor, care să îl determine să iasă din casă).
Tot în ideea în care întregul context creat a furat protestelor aura de autenticitate, nici acțiunile jandarmilor nu au părut a fi doar o reacție firească la niște situații care au degenerat. Faptul că Jandarmeria a ales cu o lună înainte să deruleze proceduri de achiziție de echipamente de tipul celor utilizate în timpul altercațiilor din Piață ridică semne de întrebare asupra caracterului spontan al acțiunilor acesteia.
Mass media a împărțit, din nou, societatea în două: pro și contra manifestanți și jandarmi
Nimeni nu depune eforturi să ridice vălul în privința motivațiilor care au stat în spatele acțiunii celor care au performat în Piața Victoriei. Mass media s-a grăbit, ca de obicei, să dramatizeze toată situația: ca într-o tragedie greacă, au antagonizat personajele și au reușit să umple gradenele cu susținători pentru ambele părți; pe site-urile de știri au apărut ˝sondaje˝ cu câte o singură întrebare: cine este principalul vinovat pentru violențele din 10 august – jandarmii sau protestatarii?, iar cititorii au fost invitați să dea verdicte.
Dincolo de aceste discuții care au monopolizat spațiul public, lucrurile pot fi privite și altfel. Nu au fost doar doi actori principali ai actului public – jandarmii și protestatarii, ci trei: Strada, Statul și Palatul. Nu ne vom transforma în justițiari sociali pentru a stabili vinovați sau a ridica eroi, ci ne vom rezuma la o analiză a profilului fiecărui personaj, pentru a vedea cât de bine i se potrivește rolul distribuit.
Strada
În mod constant, s-a lucrat la deresponsabilizarea cetățeanului în legătură cu statul în general și cu politicul în special, și la transformarea acestuia într-un simplu consumator: al resurselor și al serviciilor statului sau al acțiunilor politicului. Întrebați cine este principalul vinovat pentru modul în care merg lucrurile, românii se grăbesc să arate cu degetul spre politicieni, spre guvern, spre parlament, iar opțiunea ˝noi înșine˝ se află printre ultimele mențiuni.
Românii nu conștientizează puterea pe care o au în mâinile lor: o dată la patru ani (sau cinci, în cazul Președintelui) au cea ai bună ocazie de a face ceva concret și cu rezultate imediate pentru a schimba starea care îi nemulțumește; cu toate acestea, majoritatea aleg să nu se implice, din moment ce avem una dintre cele mai slabe prezențe la vot din toată Europa. La alegerile europarlamentare din 2014, România ocupă locul 8 de la coada clasamentului, cu o prezență de 32,44%; pe primele locuri se află Belgia (89,64%), Luxemburg (85,55%) și Malta (74,8%), în timp ce ultimele locuri sunt ocupate de Slovacia (13,05%), Cehia (18,2%) și Polonia (23,82%). Când vine vorba despre alegerile parlamentare, România ocupă de-a dreptul ultimul loc în ceea ce privește prezența la vot (39,49% în 2016); cu o participare mai bună ca a noastră sunt înregistrați polonezii (cu 50,92% în 2015) și bulgarii (cu 51,05% în 2014), în timp ce primele locuri sunt ocupate de Malta (92,95% în 2013) și Luxemburg (91,15% în 2013) (de precizat că nu au fost luate în calcul ultimele runde de alegeri din fiecare țară, exceptându-le pe cele derulate în 2018).
Cine sunt cei care nu votează?
Din puținele date care sunt făcute publice despre non-votanți, rezultă că aceștia sunt în principal tineri (18-34 ani), mai degrabă din București sau Transilvania, de sex feminin și cu un nivel de studii de zece clase sau de școală profesională (date prelucrate de către sociologul Claudiu Ivan în urma aplicării unor sondaje pre-electorale de către INSOMAR în preajma alegerilor parlamentare din 2008).
Analizând sondaje pre-electorale realizate de IRES în 2009, sociologul Mircea Comșa conturează și mai clar profilul celor care participă sau nu la vot: astfel, cei care merg des la biserică, au o relație de cuplu și locuiesc în Moldova sau Muntenia merg într-o măsură semnificativ mai mare la vot; optimiștii (cu privire la situația personală, situația țării) merg mai degrabă la vot față de pesimiști; de asemenea, cei care se consideră informați cu privire la politică și alegeri și se declară interesați merg într-o măsură mai mare la vot.
După alegerile europarlamentare din 2014, IRES a publicat pe site-ul propriu o analiză a celor care au făcut parte din eșantionul unui sondaj telefonic realizat în ziua votului și care au declarat că nu au mers la vot; astfel, cei care spun că lucrurile merg într-o direcție greșită și cei care nu sunt mulțumiți de modul în care trăiesc au fost la vot într-o măsură mai mică decât cei care au declarat contrariul; dintre cei care se declară neinteresați de politică, mai mult de jumătate nu au mers la vot. Interesant este că datele socio-demografice nu sunt un determinant important al prezenței la vot: procentele celor cu studii elementare, medii sau superioare sunt similare în rândul votanților și al non-votanților, la fel și procentele celor din mediul rural și urban.
Cu alte cuvinte, la alegerile europarlamentare din 2014, cei care au refuzat să meargă la vot nu sunt interesați de politică și nici de acest tip de alegeri, mulți dintre ei nu au urmărit campania electorală (aproape 17%), principalul motiv invocat fiind lipsa de încredere în partidele politice și în candidați; din analiza pe categorii de vârstă, rezultă că tinerii (18-35 ani) sunt mai predispuși la adoptarea unui comportament neparticipativ în ziua votului.
Nemulțumiții și pesimiștii stau acasă
Rezultă deci că cei nemulțumiți și pesimiști aleg să manifeste un comportament pasiv în ceea ce privește participarea la viața publică; nu există nimic ce ne-ar face să credem că aceștia își vor schimba comportamentul atunci când este vorba despre o altă acțiune comună - protestele. De altfel, în primăvara lui 2017, atunci când oamenii au ieșit în stradă pentru a manifesta dezaprobarea față de OUG 13, au apărut date cu privire la sondaje în care protestatarii au fost întrebați dacă au votat la ultima rundă de alegeri. Majoritatea au răspuns că da.
Cu alte cuvinte, comportamentul participativ la viața publică nu se schimbă. Strada nu este a celor pesimiști, nemulțumiți și slab informați, așa cum reiese din sondajele de opinie că sunt cei mai mulți dintre români. Strada își cunoaște, deci, propria criză de legitimitate și reprezentativitate, care face mai puternică domnia minorităților (nu etnice, ci politice și ideatice).
Statul
Membru al triadei actorilor principali din Piața Victoriei, Statul este și el în criză, de încredere și legitimitate. Studiile de sociologie politică subliniază că există o legătură strânsă între democrație ca formă de organizare a statului și încrederea cetățenilor în stat (adică în instituțiile acestuia), respectiv încrederea interpersonală. În societățile post-comuniste, cum este și cazul nostru, se vorbește despre un fel de ˝dreptate socială˝ pe care cetățenii trebuie să o resimtă în perioada de tranziție, care să îi determine să de rupă cu totul de trecut și să dea credit unei forme noi de co-existență. Sentimentul ˝dreptății sociale˝ reduce corupția, promovează încrederea în instituții și cea interpersonală, facilitează dezvoltarea, în special cea economică, crește respectul față de lege, toate acestea fiind în avantajul statului atât pe plan intern cât și extern; se începe crearea unei alte memorii colective, se redă demnitatea individuală și practic se creează premisele stabilității pentru noul regim democratic.
Sentimentul de ˝dreptate socială˝ se formează mai ales prin legea lustrației, prin pedepsirea celor care au făcut parte din primul eșalon al structurii comuniste (prin împiedicarea lor de a mai ocupa funcții publice, prin procese în justiție etc.); acestea sunt acțiuni simbolice care dau o măsură a gradului în care societatea este pregătită să meargă mai departe altfel. La noi, legea lustrației a fost dată după ani buni după evenimentele din 1989, iar procese împotriva celor care au condus închisorile politice din perioada comunistă au fost intentate doar de curând. Faptul că nu am lăsat încă trecutul în urmă este subliniat și de paseismul cu care ne înconjurăm: ˝era mai bine înainte˝ de 1989, ˝era mai bine dacă nu avea loc Revoluția˝, iar Nicolae Ceaușescu ar fi ieșit învingător la ultimele alegeri prezidențiale, indiferent cu cine ar fi candidat în turul doi (datele sunt preluate din sondaje de opinie naționale).
În plus, regimurile comuniste au creat o frică rațională față de guvern și celelalte instituții naționale, generând neîncredere în clasa politică, dar au creat și neîncrederea socială, forțând colaborarea cu Securitatea.
Acestea ar putea fi explicații pertinente (nu singurele) pentru faptul că încrederea în instituțiile politice ale Statului este foarte mică, dacă e să ne comparăm cu alte state europene. Nu trebuie însă ignorată nici calitatea îndoielnică a clasei politice și lipsa eforturilor acesteia de a încerca să schimbe percepția generală, în favoarea întăririi statului și a sistemului democratic.
Suntem printre ultimele state europene în ceea ce privește încrederea în Guvern și Parlament
Revenind la încrederea în instituții, ultimul eurobarometru standard european (EBS 89 – cu date culese în primăvara acestui an) arată că doar unul din cinci români are încredere în guvernul național - este cel mai mic nivel al încrederii în guvern din ultimii patru ani și jumătate; dintre europeni, doar grecii, croații, italienii, spaniolii și slovenii au încredere mai mică decât noi în propriul guvern. Cea mai mare încredere în Guvern o au în principal statele din nordul și nord-vestul Europei (Luxemburg 72%, Olanda 67%, Suedia 60%).
Doar 19% dintre români declară că au încredere în Parlamentul național, încredere mai mică decât noi având lituanienii, croații, grecii, spaniolii, bulgarii și italienii. Cea mai mare încredere în Parlament o au suedezii (69%), olandezii (67%), danezii (63%) și nemții (59%).
Administrația națională este percepută ca instituție politică într-o măsură mai mică, și prin urmare încrederea românilor în aceasta instituție este ușor mai mare decât în cazul celorlalte două, ajungând la 35%. Între restul europenilor, cea mai mare încredere în administrația națională o au luxemburghezii (77%), la egalitate cu finlandezii și urmați de danezi (72%).
Doar 17% dintre români au încredere în partidele politice naționale
Eșecul clasei politice se reflectă nu doar în ceea ce privește încrederea slăbită a oamenilor în instituțiile statului asupra cărora și-a pus amprenta direct, ci și în ceea ce privește percepția directă asupra sa. Doar 17% dintre români declară că au încredere în partidele politice, spre deosebire de 46% dintre olandezi, 38% dintre suedezi, 36% dintre austrieci și nemți.
De remarcat încă un aspect interesant: în ultima vreme, clasa politică a reușit destabilizarea Bisericii ca instituție a statului, care domina topul încrederii în instituții. A încercat și decredibilizarea Justiției, cu care însă nu a reușit. Asistăm oare la ștrangularea încrederii în jandarmi – altă instituție a statului care se bucura de încredere crescută din partea populației? Cu alte cuvinte, statul se sabotează pe el însuși; în loc să se întărească în relație cu ceilalți actori ai democrației, se viermuiește pe interior.
Palatele
Așa cum ne-au obișnuit de mai bine de zece ani, Palatele (Victoria și Cotroceni) se luptă între ele, ignorând ceilalți actori cu care împart în permanență scena publică. Nici Băsescu și nici Iohannis nu s-au străduit să mențină pacea. Măcar Traian Băsescu a părut că încearcă, cel puțin la nivel formal, prin Pactul de coabitare semnat cu Victor Ponta – încălcat succesiv de către ambii. Am omis în mod intenționat Palatul Parlamentului: în relația cu Palatul Cotroceni, acesta este asimilat de cele mai multe ori Palatului Victoria.
În noaptea de 10 august, Președintele Iohannis a decis să mai consume un episod al luptei între palate: a condamnat pe Facebook acțiunile de intervenție în forță a jandarmilor, blamând PSD pentru ˝gazarea˝ românilor, fără a merge mai departe cu raționamentul că jandarmii au fost, în acea seară, Statul – același pe care dl. Iohannis trebuie să îl apere, de asemenea, din postura sa de Președinte.
Rezultatele ultimelor acțiuni din spațiul public nu sunt deloc îmbucurătoare. Avem o societate construită pe lipsa de încredere, neimplicată. Dacă Strada și Palatul (Cotroceni și Victoria deopotrivă) nu vor sta curând împreună la aceeași masă, așezându-se în slujba Statului, cel mai mare risc este punerea în pericol a democrației înseși!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
