Învățămintele războiului din Gaza: Soluția celor două state, o țintă prea îndepărtată

Nu puțini au prorocit că tirurile de rachete lansate din Gaza de forțele armate ale organizației palestiniene radicale Hamas și răspunsul (a)simetric al Israelului, care s-au întins de-a lungul mai multor săptămâni, vor amorsa un război, dacă nu mondial, cel puțin la scară mare.

Am fost sceptic cu privire la această prognoză. În epoca post-adevărului, mai tot ceea ce ni se pune în fața ochilor nu este adevărul, ci perdeaua de fum în spatele căreia realitatea faptelor și intențiilor stă ascunsă.

„DOI BUNI PRIETENI”: BIBI NETANYAHU ȘI HAMAS

Pe premierul în exercițiu israelian, șef al unui guvern interimar care speră că rivalii săi politici nu vor putea forma o majoritate parlamentară de natură a-l îndepărta de la guvernare, și pe liderii Hamas, în nesfârșită concurență cu gruparea Fatah, care conduce administrația palestiniană din Cisiordania, și care acum se pregătește de alegeri, îi unește interesul de a-și păstra și consolida puterea, fiecare în tabăra sa. Pentru atingerea unei asemenea ținte nimic nu poate fi mai binevenit decât un război, în care cei aflați la comandă să își dobândească imaginea salvatorului curajos și intransigent.

Oricât de limpede era că într-o confruntare unu la unu Hamas va pierde, legenda de principal sau chiar unic susținător al cauzei palestiniene a fost suficient realimentată prin spectaculozitatea atacului inițial, larg și cu folos mediatizat. De aceea a și acceptat prețul (un număr de victime colaterale din rândul civililor, printre care și mulți copii, precum și distrugerea unor elemente de infrastructură) fără să clipească din ochi.

În partea cealaltă, înainte de a trece la acțiune cu toată forța, premierul israelian a lăsat inamicul să producă suficiente stricăciuni (inclusiv cu câteva regretabile decese ale unor civili nevinovați) așa încât cota emoțiilor să se ridice suficient spre a împinge țara înapoi la urne, transformate în carte de condoleanțe. După această așteptare, timp în care părțile au și testat pe viu sistemul de apărare antirachetă israelian, premierul Netanyahu a dat un splendid spectacol politic strivind forțele și pozițiile Hamas din Gaza cu o fermitate demnă de un premiu Oscar, care a inclus și episodul refuzului sugestiilor pacifiste ale administrației SUA. În acest context s-a făcut și un mic serviciu Egiptului, prin distrugerea tunelurilor subterane prin care Hamasul se aproviziona cu arme, ocolind controlul de frontieră egiptean.

Merită reamintit că înaintea războiului de șase zile din 1967, fâșia Gaza aparținuse Egiptului, dar la încheierea acordului de pace israelo-palestinian de la Camp David, acesta a refuzat restituirea respectivului teritoriu tocmai pentru că nu voia să se încurce cu problemele explozive puse de palestinienii de acolo. Ulterior, în 2005, exasperat de complicațiile administrării Gazei, guvernul israelian a lichidat toate așezările locuite de evrei și a părăsit locul fără condiții și înțelegeri prealabile, lăsându-i pe palestinienii acelui spațiu în plata lui Allah și la mâna Hamasului, sprijinit de Iran, asemenea Hezbolahului libanez.  

Acum, în 2021, atacurile lansate din Gaza asupra unor orașe israeliene aflate la relativ mare distanță, în inima Israelului (cum ar fi Tel Aviv), au avut nevoie de un pretext. El a apărut la momentul potrivit (mai crede, oare, cineva în coincidențe?) și a constat într-o procedură de drept privat cu caracter imobiliar prin care s-a urmărit evacuarea locatarilor palestinieni din case construite pe terenuri cumpărate de evrei în secolul al XIX-lea (deci înainte de crearea statului Israel), naționalizate de iordanieni după 1948, pentru a fi trecute în proprietate publică israeliană după 1967. Nu merită intrat în detaliile acestor afaceri. Totul seamănă cu evacuarea pastorului Tokes, în decembrie 1989, din locuința sa de la Timișoara. Atunci a fost amorsată o revoluție; acum a fost amorsat un război. Un război din care victorioși au ieșit, paradoxal, atât Bibi Netanyahu, cât și Hamas, dar nu unul împotriva altuia, ci fiecare asupra rivalilor săi politici interni.

SUBMINAREA SOLUȚIEI CELOR DOUĂ STATE CU CONTRIBUȚIA HAMAS

Premierul Benjamin Netanyahu și liderii Hamas sunt uniți, însă, nu numai prin aceste exerciții tactice, ci și printr-o viziune strategică: nici unul nu este de acord cu soluția celor două state așezate unul lângă altul – cel israelian și cel palestinian.

Cel dintâi și-a adus o contribuție importantă în această direcție, încurajând înmulțirea așezărilor evreiești din Cisiordania, până în punctul în care practic nu mai există pământ disponibil pentru un stat coerent; asta după ce și așa bicefalismul conflictual al conducerii palestiniene făcuse aproape de neconceput fezabilitatea statului Palestina.

Spre deosebire de români care, de îndată ce au primit pământ l-au vândut străinilor, coloniștii evrei sunt gata să și-l apere cu arma în mână. Iată de ce, ideea desființării așezărilor evreiești din Cisiordania pentru a face loc unui stat palestinian este exclusă, ea însemnând război civil în Israel.

De partea cealaltă, atacurile Hamas, în special de virulența celor recente, nu pot șterge de pe hartă Israelul, dar îi pun probleme de securitate suficient de mari pentru a ruina orice încredere în coexistența pașnică a două state distincte. Din acest punct de vedere Hamas a făcut la fel de mult ca și coloniștii evrei pentru ca soluția celor două state să fie aruncată în aer.

Atât Bibi Netanyahu, cât și liderii Hamas așteaptă totul de la factorul timp: cel dintâi asociază timpul cu demografia; cel din urmă cu miracolul. Când palestinieni nu vor mai fi (în Cisiordania), nu se va mai pune problema Palestinei. Când Allah nu va mai dori, nu se va mai pune problema Israelului.

UN SINGUR STAT, DAR CARE?

Întrebarea care rămâne este cum să se rezolve problema palestiniană în formula unui singur stat?

Ca acest stat să fie Israelul nu pare fezabil. Israelul s-a născut ca stat al evreilor; așadar ca stat etnic, iar nu ca națiune civică. Motivele țin de specificitatea lipsirii evreilor de stat pentru mai bine de o mie de ani, de cea a supraviețuirii lor ca popor, în ciuda lipsei de statalitate, precum și de aceea, înecată în sânge, a relațiilor lor cu popoarele și statele în mijlocul cărora au trăit. Încă de când lordul Balfour, cu decenii înainte de Holocaust, a pus problema stabilirii, în spațiul fostului Imperiu Otoman, a unui teritoriu care să fie cămin al evreilor, gândul a dus spre o soluție geopolitică clădită pe baze etno-culturale sau etno-religioase. (Stricto sensu, evreitatea nu este o rasă, ci o religie, o cultură.) Încercarea de a schimba această paradigmă acum s-ar izbi de un obstacol psiho-politic de netrecut, care în timp a primit și conotații geo-politice.

Este adevărat că în Israel trăiesc și arabi palestinieni de religie musulmană. Aceștia au fost în măsură să își organizeze și partide politice care au participat la alegeri, reușind chiar să intre în Knesset. Cu toate acestea, se vorbește despre un regim de „apartheid israelian”, prin asemănare  cu cel din Africa de Sud, deși situațiile sunt mult diferite.

Astfel, arabii care au rămas să trăiască în Israel după 1948, se bucură de drepturi civile, dar, statul fiind al evreilor, ei nu au dreptul la autodeterminare. De asemenea, există restricții atât în ceea ce privește dreptul de a reveni pe teritoriul israelian al arabilor refugiați în urma războaielor purtate între 1948 și 1967, cât și dreptul de imigrare și stabilire al arabilor în Israel, motivul fiind acela de a evita modificarea compoziției etnice a statului.

În ceea ce îi privește pe arabii din teritoriile ocupate în 1967 și pe care, potrivit acordurilor de la Oslo, ar fi urmat să se edifice un stat palestinian, aceștia, aflați, teoretic, într-o perioadă de tranziție, sunt obiect al numeroase restricții și al unei politici de izolare (inclusiv prin construcția de ziduri care despart teritoriul locuit de ei de cel locuit de israelieni) explicate prin rațiuni de securitate; rațiuni cărora acțiunile războinice ale Hamas le aduc permanent apă la moară.

Chiar dacă într-un stat israelian unic, având cetățeni de origine arabă, multe din aceste restricții și discriminări ar dispărea, dreptul la autodeterminare al comunității arabe tot nu ar putea fi recunoscut, iar asta ar constitui o altă barieră psihologică, de astă dată pentru arabi, în calea acceptării unei asemenea soluții. Refuzul palestinian ar fi o permanentă sursă de insecuritate pentru Israel, care ar atrage alte politici segregaționiste și discriminatorii.

Pe acest fundal, apare o teorie (ce nu trebuie confundată cu cea a statului iordanian ca stat al palestinienilor, din anii 1960-1970) privind transformarea Iordaniei într-un stat federal după modelul cantonal al Confederației elvețiene, care să includă și teritoriile Cisiordaniei locuite în majoritate de palestinieni (cantonul Malului Vestic), precum și fâșia Gaza (Cantonul Gaza). Aceasta ar presupune, desigur, dezarmarea tuturor formațiunilor paramilitare palestiniene și concentrarea puterii militare la nivel federal, ceea ce, pe fondul normalizării relațiilor Israelului cu tot mai multe țări arabe, precum și al distrugerii infrastructurilor militare ale Hamasului după ultimele confruntări cu armata israeliană, ar fi greu de refuzat.

Soluția ar găsi, se zice, un mediu prielnic și pe fondul evoluției privind percepția de sine a arabilor care trăiesc în Israel. Potrivit unui sondaj recent, 51% dintre aceștia nu se mai recomandă ca „palestinieni”, ci ca „arabi israelieni”, 23% se identifică drept „israelieni” și numai 6% se consideră „palestinieni”. De asemenea, potrivit cu diferite alte sondaje, între 30% și 60% dintre iordanieni sunt convinși că Iordania este singurul stat care poate oferi o soluție confederativă pentru rezolvarea problemei palestiniene, în condițiile în care 60% dintre cetățenii Iordaniei se declară a fi de origine palestiniană.

În atari circumstanțe, chiar și în acele locuri unde grupurile etnice, totuși împărtășind în majoritate aceeași religie, ar fi atât de amestecate încât ar fi imposibil de separat, ar putea fi găsite formule și create instituții care să garanteze egalitatea în drepturi și o administrație imparțială.

Ar fi Iordania de acord cu o asemenea formulă? Dacă UE, SUA și Liga arabă i-ar face „o ofertă financiară de nerefuzat”, s-ar putea să fie. Aceasta cu atât mai mult cu cât se pare că în preajma nașterii statului Israel, fondatorii acestuia ar fi ajuns la un acord tacit cu regele Abdullah al Iordaniei, conform căreia Regatul hașemit ar fi trebuit să fie statul palestinienilor apt a coexista cu statul evreiesc și a fi, totodată, un tampon geopolitic între cel din urmă și lumea arabă.

A CUI MAI ESTE CAUZA PALESTINIANĂ?

Ar accepta, oare, palestinienii din teritoriile ocupate de Israel în 1967 o asemenea formulă? Pentru a răspunde acestei întrebări ar trebui să ne întoarcem la învățămintele recentelor confruntări militare din Gaza.

Așa cum scriam la începutul analizei, mulți s-au așteptat la aprinderea unui incendiu în lumea arabă, la o intervenție în luptă a Iranului și la o internaționalizare a conflictului prin implicarea puterilor euro-atlantice și euro-asiatice. Nimic din acestea nu s-a întâmplat. Cu excepția unor declarații de serviciu nimeni nu a sărit să apere efectiv și eficient cauza palestiniană.

Raporturile Egiptului și Iordaniei cu Israelul nu au suferit nici o modificare sesizabilă. Dimpotrivă, formal aceste țări au fost capabile să medieze încetarea focului, în vederea întoarcerii la căutarea unor ieșiri politice din impas.

Acordul abrahamic dintre Israel și mai multe state arabe din Golf a rezistat testului de stres. Este limpede că interesele acestora în cooperarea economică și tehnologică cu Israelul (care nu exclude transferul de tehnologie militară) sunt mult mai importante pentru ele decât cauza palestiniană și nevrozele Hamasului. În plus ele au de rezolvat, cu mult înaintea problemei palestiniene, rivalitatea cu Iranul șiit, care este și adversarul Israelului. Cum adversarul adversarului nostru este prietenul nostru, alegerea nu a fost greu de făcut.

Iranul tocmai reușise un imens succes diplomatic la Viena prin decuplarea negociatorilor europeni ai acordului nuclear, de cei americani. Delegația SUA nu a fost pur și simplu primită în sala în care iranienii și europenii discutau pe tema respectivă, cu perspectiva ușurării sancțiunilor economice impuse Teheranului. De ce să își mai lege capul acum iranienii luând partea Hamasului într-o dispută israelo-palestiniană, indispunându-și, eventual, și prietenii ruși și chinezi, care tocmai ceruseră transferul problemei către Consiliul de Securitate al ONU?

Siria, debilizată în urma anilor lungi de războaie civile și religioase nu mai este în măsură să fie un jucător relevant în regiune, iar Hezbolahul are multe alte probleme, astfel încât cele câteva rachete lansate în contextul confruntării armate din Gaza se pare că au plecat mai mult din greșeală și oricum nu au atins nici o țintă.

Cât despre UE, aceasta a produs pentru observatorii cu simțuri ascuțite cea mai mare surpriză, părăsind, practic, linia sa pro-palestiniană, pentru a fi mult mai nuanțată în mesajele sale vizând oprirea conflictului. Ministrul de externe al Franței a făcut o mică excepție, probabil pentru a nu a pierde cu totul atuurile istorice ale cooperării cu lumea musulmană, obținute încă de pe vremea înțelegerilor lui Francisc I cu Soliman Magnificul, dar nimic mai mult. Dacă în Europa s-a exprimat solidaritate cu cauza palestiniană asta a fost pe străzi, cu implicarea imigrației arabo-musulmane, iar nu în cancelarii. Germania Angelei Merkel a fost cea mai explicită în efectuarea acestei piruete geostrategice.

Mai rămâne Turcia, dar și ea este implicată în alte jocuri cu miză mult mai mare, pentru a se simți îmboldită să sară singură în ajutorul unui Hamas slăbit mult în urma asaltului armat israelian.

S-ar zice, deci, că sărmanii palestinieni, după ce multă vreme au ocupat locuri fruntașe pe agenda relațiilor internaționale, au ajuns acum pe cont propriu. Și nici ei parcă nu mai știu să își definească limpede cauza și să identifice căi realiste pentru ieșirea din impasul istoric în care se află.

Are, deci, formula unui singur stat israelian șanse de succes, evident sub condiția formării alături a unei federații iordaniano-palestiniană? În loc de două state, un stat și jumătate (sic!). Administrația Biden ar putea scoate și ea SUA din viesparul medio-oriental, lăsându-i mai mult combustibil pentru mișcările geo-politice din regiunea indo-pacifică, dacă ar susține o asemenea variantă, după ce planul Trump a eșuat, fiind prea partizan și prea puțin ancorat în cunoașterea realităților locale.

Rămâne de văzut. În Orientul Mijlociu, acolo unde nu aduce anul ce aduce ceasul, prognozele sunt totdeauna periculoase.

P.S. Nu întrebați ce rol ar putea juca România pentru a facilita rezolvarea problemei palestiniene în noul context internațional. În trecut ea a susținut formula celor două state. Acum, folosindu-și vechile contacte în regiune și noile parteneriate și alianțe euro-atlantice, ar putea acționa ca „intermediar onest” în definirea unei soluții juste, fezabile și durabile. Asta, însă, numai în teorie. Practic... România nu mai are politică externă, mulțumindu-se a fi doar ventrilocul altora.   

Acest articol reprezintă o opinie.

Ultimele materiale video - DCNewsTV.ro

Te-ar putea interesa

Get it on App Store Get it on Google Play

Cele mai noi știri

Cele mai citite știri





Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2021 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate. DCNews Proiect 81431.

Comandă acum o campanie publicitară pe acest site: publicitate@dcnews.ro


cloudnxt1
YesMy