EXCLUSIV  Ce nu ştiaţi despre 23 august, în comunism. Dan Ciachir: Era bucuria celor scoşi la defilare...

"VII

La începutul lui august, Bucureştiul se golea. Oraşul părea amorţit. Erau puţini trecători pe străzi, puţini clienţi în restaurante şi în grădinile de vară. Pe 23 avea loc defilarea. Demonstranţii erau adunaţi dis-de-dimineaţă, apoi se încolonau şi porneau la drum, dirijaţi şi admonestaţi prin megafoane de instructori aşezaţi la înălţime, pe platformele carelor alegorice: „Mai sus lozinc’aia cu cincinalu’! Aşa! Ridicaţi-o şi p’aia cu lupta pentru pace! Bun! Alo!... Matale cu potretu’ cu tov’ Apostol! Ţine-l, dom’le, vertical, că nu umbli cu prapurele după dric!...”.

Bucuria celor scoşi la defilare şi a celor rămaşi acasă în ziua aceea nelucrătoare erau crenvurştii. În dreptul restaurantelor şi al bufetelor de pe traseul manifestanţilor se scoteau mese cu oale înalte de inox unde sute de crenvurşti înotau în apă fierbinte, pescuiţi cu cleşti lungi de metal de chelneri îmbrăcaţi în alb din cap până-n picioare şi de bucătari cu scufii şi culioane albe de mărimea unui calpac. Aşezaţi pe dreptunghiuri de carton ondulat, după cântărire, crenvurştii le erau înmânaţi clienţilor cu feliile de pâine cerute şi cu nelipsitul boţ de muştar.

Trecuse moda muzicii italiene, care continua să aibă căutare între dactilografe, asistente medicale şi fete de cartier. La ceaiuri se dansa pe rockurile lui Johnny Hallyday, pe melodiile dulcege ale soţiei sale, Sylvie Vartan, şi pe tangourile lui Adamo. Eram elev la Liceul „Mihail Sadoveanu”. Ieşind într-o seară de ianuarie de la ore, în vreme ce ningea peste pomii desfrunziţi de pe Bulevardul Dacia, împreună cu câţiva colegi, o fată a spus: „Ninge ca-n Tombe la neige a lui Adamo”.

Bulevardul Dacia, peste care ningea prin lumina de spital a neonului, avea o nobleţe aparte, ca şi Strada Polonă din apropiere, cu vila, cu lanţuri la intrare, ce aparţinuse lui Gheorghe Tătărescu, cu alta la fel de elegantă, peste drum, unde funcţiona Centrul de documentare medicală, cu vecinătatea Parcului Ioanid şi a Grădinii Icoanei, despărţite de o piaţetă pavată cu piatră cubică... Porţiune a Bucureştiului rămasă intactă, această latură de oraş era un cartier în înţelesul occidental al cuvântului, străină atât de vălmăşagul centrului, cât şi de pitorescul periferiei. Purta, neştirbit, sigiliul epo­cii interbelice a cărei culme fusese Parcul Jianu, cu imobilele de pe şoseaua omonimă (devenită Bulevardul Aviatorilor) şi de pe stră­zile din stânga şi din dreapta sa, dintre Piaţa Victoriei şi Monu­mentul Eroilor Aerului.

Îmi plăcea mult o casă splendidă din Parcul Jianu, cu aspect şi dimensiuni de palat şi curte cât un parc, care se întindea pe trei străzi, cu copaci stufoşi şi iarbă grasă lăsată să crească în voie primăvara şi vara. Fusese construită de un avocat de viţă boierească, Iancu Manu, cu banii adunaţi din procese. O vânduse pe la mijlocul anilor ’30 lui Max Auschnitt. În această casă a petrecut revelionul 1945-1946 fiica lui Averell Harriman, ambasa­dorul american de atunci la Moscova. Sosise la Bucureşti împreună cu tatăl ei şi cu secretarul acestuia în ultima zi din decembrie 1945, concomitent cu Vîşinski, prim-adjunctul minis­trului de externe sovietic, şi cu Clark-Kerr, ambasadorul britanic în capitala Rusiei. Cei trei diplomaţi formau Misiunea de la Moscova, trimisă la Bucu­reşti să legitimeze, după o remaniere simbolică, Guvernul Dr. Petru Groza pe care Regele Mihai I refuzase să-l recunoască. În ajun avusese loc întâlnirea miniştrilor de externe aliaţi care hără­zea încă o dată România dominaţiei sovietice. Plină de în­cre­­­­dere în triumful democraţiei şi în Aliaţi, protipendada bucu­reşteană nu bănuia lucrul acesta şi se distra ca altădată de Crăciun şi de Anul Nou. Într-una din zilele de la începutul lui ianuarie ’46, Harriman a venit la o fastuoasă sindrofie din casa lui Auschnitt, care era şi vicepreşedinte al Asociaţiei „Amicii State­lor Unite”. Noaptea şi-a petrecut-o în braţele unei frumoase românce pe care a sfătuit-o să părăsească ţara cât mai repede. Două decenii mai târziu, demnitar al administraţiei preşedin­telui Johnson, Harriman îi evoca lui Corneliu Mănescu plăcutele amintiri pe care i le lăsase Bucureştiul.

După ce Auschnitt a părăsit ţara, casa din Parcul Jianu a devenit locuinţa oficială a lui Petru Groza, întâi în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri, până în 1952, apoi de preşedinte al Prezidiului Permanent al Marii Adunări Naţionale, adică de şef al Statului; funcţie decorativă. La primirea ei, Groza ar fi zis: „Am căzut mai sus”. Omul considerat de Stalin „cel mai simpatic burghez din Europa” avea umor. Sosit la un dineu dat de Patriarhul Justinian, i-a şoptit intendentului Palatului Patriarhal care tocmai îl conducea spre sufragerie pe un alt oaspete („Pe aici, domnule ministru; poftiţi, domnule ministru”): „Zi-i: «tovarăşe ministru»! Eu sunt singurul domn care a mai rămas în guvernul ăsta”.

În 1945, Groza îl însoţise pe generalul Ivan Susaikov, locţii­torul şefului Comisiei aliate de control, în vizită de curtoazie la Patriarhul Nicodim, unde generalul revenise singur de mai multe ori. Îi plăcea rusa fluentă şi elegantă vorbită de patriarh, care studiase la Kiev, iar în 1917 ne reprezentase Biserica la Marele Sobor de la Moscova. După câteva mese luate împreună, Susaikov i-a dăruit lui Nicodim pentru Patriarhie două camioane americane şi două jeepuri Willis.

Despre slujba săvârşită la moartea lui Groza în holul fostului palat regal încă se mai vorbea la jumătatea anilor ’60. Pe 10 ianuarie 1958, diplomaţii străini rămăseseră consternaţi să vadă un alai funerar străbătând Bucureştiul în frunte cu Patriarhul României şi cu un sobor mare de clerici, urmat de Gheorghiu-Dej şi de ceilalţi lideri comunişti.

Trena cu ciucuri a mantiei Patriarhului o ducea diaconul Nicanor, şambelanul Palatului Patriarhal, călugăr care a slujit sub trei întâistătători. Ne-a servit la masă într-o seară, în decembrie 1988, la Căldăruşani, când venise acolo Patriarhul Teoctist cu el şi cu profesorul teolog Alexandru Ciurea. De vreo 75 de ani, foarte adus de spate, dar sprinten în mişcări şi cu ochi vii, părintele Nicanor s-a sprijinit de braţul meu, la plecare, pe poteca îngheţată din curtea stăreţiei, până la maşină. Întrebându-l de unde este de loc, mi-a răspuns: „Din Oltenia”. S-a prăpădit peste doi ani, cam în acelaşi timp cu alţi doi călugări din generaţia sa: Mitrofan, uşierul palatului, care dădea câte-o replică ce făcea apoi înconjurul Arhi­episcopiei. La moartea lui Stalin, de pildă, când protopopii sunau întruna la episcopul-vicar, consternaţi că trebuie să tragă clopotele, întrebând cum să procedeze, li se răspundea mecanic: „După tipic! După tipic!”... „După tipic – a completat părintele Mitro­fan – fiind­că răposatul a fost mare tipicar...”. Celălalt monah, Serghie, era un soldat sovietic dezertor. Ascuns multă vreme la un metoc, călugărit apoi, a devenit pivnicerul Patriarhiei. Până în ultima clipă nu a vrut să destăinuie procedeul după care pregătea vinul, luând cu el secre­tul în mormânt.". 

Rămâneți pe DCNEWS.RO pentru noi fragmente!

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News