Pentru iubitorii evenimentelor să le spunem extra-cinefile, ultimele două zile nu au avut alt rost decât așteptarea lui Elton John, deopotrivă în „persoană fizică" și în dublura sa de pe ecran, Taron Egerton din filmul lui David Fletcher Rocketman. Pe Sir Elton Hercules John puțini l-au putut vedea în carne și oase, poate i-au zărit ochelarii roz în formă de inimioară, bordați cu pietre sclipitoare, doar norocoșii care au apucat un loc convenabil în mulțimea din fața Palatului Artistul de legendă s-a ținut de cuvânt, a venit la lansarea biopicului ce-i este dedicat, a și cântat, apoi, desigur, într-un cadru cum nu se poate mai restrâns, pentru The Happy Few.
Almodovar, Penelope Cruz ș Antonio Banderas pe covorul roșu
Restul, adică mulțimea norocoasă care a putut vedea filmul odată cu ziariștii (deloc fericiți de democrația marii înghesuieli) a fost fericită, bănuiesc, să-l regăsească în trăsăturile inteligent puse în valoare ale protagonistului. Egerton a făcut față cascadelor solicitate de genul marilor showuri în care sunt mixate clișeele culturii pop infiltrate în țesutul cinematografic, exploziilor de artificii disco-fantasy care pot lua ochii pe moment, fără șansa de a rămâne în memorie, precum în peliculele învecinate ale australianului Buz Luhrman.
Actorul s-a angajat cu aceeași bună intuiție și în planul psihologic al story-ului, conceput ca o lungă destăinuire în cadrul ședințelor Alcoolicii anonimi, întretăiată de rememorarea copilăriei, a catapultării pe orbita succesului, a depresiilor însoțitoare. Ilustrare corectă și sclipicioaă a inevitbilului preț al singurătăți unui star. Dar cum acesta se numește Elton John, să nu uităm, Sir Elton John, inserturile finale ne asigură că omul s-a salvat, s-a lecuit de droguri, de adicția de sex, de bulimie.
I-a rămas doar plăcerea nevinovată a hainelor trăznite, a șosetelor roz, s-a însurat și a adoptat copii. Nu voi spune, precum un critic francez, că ar trebui să ne întrebăm dacă acest mic septuagenar merită atâta agitatație. În industria cinematografică este loc și pentru peliculele pop-corn. Cine vrea, poate să se ducă și de cinci ori, cum sugera, oarecum exagerat, domnul David Furnish, soțul starului. Pentru ochelarii eroului sau pentru cântece.
Sau pentru curiozitatea stârnită de amănuntul că, pentru prima oară, studiurile Paramount produc și distribuie un film cu o secvență de amor între doi bărbați. Pentru suflarea cinefilă amintita zi de ieri a însemnat filmul lui Almodovar Dolor y gloria. Îmi rezerv dreptul de a scrie pe larg în corespondența viitoare, anvergura acestei opere, însemnătatea ei chiar în raporturile cineastului spaniol cu propria țară (nimeni nu este profet în țara lui) mă îndeamnă să amân.
Taron Egerton în hainele lui Elton John
De altfel, acum când scriu, ne pregătim să-i întâlnim pe Almodovar, pe Antonio Banderas, pe Penelope Cruz și pe Leonardo Sbaraglia la conferința de presă și ar fi păcat să nu transcriu un gând al lor despre filmul deja cotat cu nota supremă, micul desen ce reprezintă o Palme d' Or. Când aminteam, la începutul acerstor rânduri, despre intrarea greilor în joc, îl aveam în vedere, desigur, și pe Ken Loach, neobositul, la 82 de ani, apărător al cauzelor drepte.
Acest statut, dar nu numai, i-a adus paispreprezece selecționări în competiție și două Palme d'Or, ultima acum doi ani pentru Eu, Daniel Blake. Cineast angajat, cu un cuvânt astăzi alungat, artist de stânga privit nu de puține ori cu condescendență (când pleacă premiat se schimbă optica) Loach rămâne fidel atașamentului său pentru viața oamenilor mici, striviți de mecansimele societîții moderne cărora încearcă le reziste cu demnitate.
Vezi si: EXCLUSIV Cannes 2019. Nostalgia și ipocrizia
Acesta este și cazul lui Ricky din Sorry, We Missed You, un muncitor-livreur de pachete, încrezător în noile tendințe ale muncii individuale în societatea modernă pe cale de „uberalizare", dar care își vede familia amenințată cu disoluția. Puțini cineaști știu să reconstituie tandrețea cotidiană a familiei, fragilitatea ei amenințată și mereu apărată mai cu seamă de mama care duce greul, fără să se plângă vreodată.O actriță excepțională, Debbie Honeywood, din familia Emily Watson, se impune atenției noastre.
Famiklia din filmul lui Ken Loach
Zilele scurse au înghițit alte filme pe care va trebui să le reconstituim mai târziu în memore, pentru a nu le îndreptăți fără drept de apel. Așa, pe loc, mi s-a părut că brazilianul Kleber Mendonca Filho, asociat acum cu Juliano Dornelles, nu a mai avut pregnanța și coerența din puternicul Aquarius de acum trei ani. Narațiunea distopică din Bacarau se poate înscrie într-o mai amplă imagine a neliniștilor viitorului. Pentru mine, filmul înseamnă, în primul rînd, prezența fascinantă a actriței fără vârstă Sonia Braga (Sărutul femeii păianjen).
Vibrează ecranul când apare. Deconcertant debutul senegalezei Mati Diop cu Atlantics, dar demn de luat în seamă. Probabil că încă nu-i uitasem pe zombii lui Jarmusch când am dat de ei și acum, chemați, nu știu de ce, să strice ploile și povestea de iubire din film. Dezamăgitor de-a dreptul filmul unei alte doamne din competiție, austriaca Jessica Hausner cu Little Joe. Un SF despre manipularea genetică, perversitate care ar putea transforma și florile în agenți distructivi. Doamne-ferește! În această seară vom vedea filmul lui Corneliu Porumboiu, Gomera.
Premiera oficială va fi la ora 22 în marea sală Lumière iar presa îl va vedea, la aceeași oră, în sala Debussy. Conferința de presă va fi mâine, cum nu se poate mai prost programată, la concurență – am mai scris – cu întâlnirea cu Alain Delon și Lelouch cu Les plus belles années d'une vie. La Delon mai putem renunța, îl vom vedea și după amiază când i se va decerna trofeul onorific.
Cât despre cealaltă tentație, să spun drept, îmi este și teamă să-i văd pe eroii din Un homme et une femme după 53 de ani...
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
