EXCLUSIV  Cannes 2019. Nostalgia și ipocrizia

Corespondență specială de la Magda Mihăilescu / 17 mai 2019 / 10:14 Salveaza PDF Comentarii
Actrita Amber  Heard  a venit să susțina filmul Les Miserables în seara oremierei
Descriere foto: Actrita Amber Heard a venit să susțina filmul Les Miserables în seara oremierei

Nu e an în care să nu ni se amintescă: festivalul de la Cannes funcționează și pe principiul nostalgiei. Nu știu de ce este nevoie. Doar ne învăluie aproape în fiecare zi și e bine că se întâmplă așa, ne face viața mai frumoasă, ne mai eliberează de presiunea prezentului și ne șoptește că cinematograful nu s-a născut odată cu ultima ploaie, chiar dacă aceasta ar purta numele, să zicem, de Tarantino.

Cum să nu devii nostalgic când, în admirabila secțiune Cinéma Classic, poți vedea, în copii restaurate, filme precum Toni al lui Renoir (1934), Miracol la Milano (De Sica, 1951), Canalul (Wajda, 1957), La prima notte di quiete al lui Valerio Zurlini din1972, cu Alain Delon într-unul dintre ele mai bune roluri ale sale. Fericiți sunt cei care și-au petrecut o bucată de noapte în fotoliile oferite de Cinéma de la plage, cu picioarele în nisip și cerul înstelat deasupra, plus o pătură pe genunch, urmărindu-l pe Antoine Doinel în Cele patru sute de lovituri.

Pritenii știu de ce îi invidiez. Până și atât de sobrul domn Pierre Lescure, preșintele festivalului, o evocă nostalgic pe Audrey Hepburn, actrița preferată, Despre ipocrizie nu ne atrage însă nimeni atenția și nici nu ar fi nevoie, îi simțim destul de des aburii. O actriță altfel stimabilă, Cloe Sevigny, revăzută în filmul de deschidere, declară acum, în era tzunamiului „metoo", că în 2003, când în The Brown Bunny al lui Vincent Gallo executa o scenă de felație care ne-a lăsat interziși, nu și-a dat seama că va declanșa atâta vâlvă.

Cadru din filmul Le Miserables

Era cu capul în nori. Poate că, uneori, recunosc, ipocrizia este doar o formă a politeții, a unei necesare, pioase ascunderi a adevăratelor sentimente, dar tot ipocrizie rămâne. Cum aș putea să găsesc un alt nume acelor momente destul de deconcertante, ba chiar stânjenitoare, de la sfârșitul unei proiecții pentru presă, când nu auzi niciun semn de aplauze, măcar de leac, cum se spune, iar peste nu mult timp, ziariștii grăbiți să ocupe locurile la conferința de presă a autorului de care abia ne-am despărțit îl întâmpină obosindu-și fără ezitare palmele. Să fie curtoazie? Cred mai degrabă că dă ghies interesul afirmării în fața unui cineast, poate curiozitatea aflării unui răspuns sau șansa unor viitoare însemnări ai căror protagonși vor fi cei, până acum câteva clipe, dezamăgitori. Oricum, să trecem totul în contul meseriei noastre.

În ceea ce mă privește, în astfel de situații îi privesc cu nespusă tandrețe pe regizorii, actorii care se supun elegant regulilor jocului, deși cunosc realitatea. Bill Murray, protgonistul filmului lui Jarmusch The Dead Don't Die, a intuit bine „Nu ceea ce vedeți pe ecran ar trebui să dea fiori, Cannes-ul este înfricoșător, credeți-mă". Îl cred. Și prea multă dragoste te poate sufoca sau te poate lăsa din brațe de la mare înălțime. Jarmusch, unul dunre cei mai iubiți fii ai Cannes-ului, a simțit-o pe pielea lui.

Julianne Moore apăra ideea de paritate

A răspuns zâmbitor întrebărilor, asigurându-ne că „nu vrut să facă un film fatalist și sumbru", dar nu a avut încotro, „zombie suntem noi, cei de azi, care deși ne dăm seama de ritmul alarmant al degradării naturii, nu avem puterea de a opri declinul". Bill Murray, unul dintre cei mai vânați actori, optimistul din film, lansează o glumă, dar una în cheie pesimistă sau, dacă vreți, realistă „Jim vede totul în alb și negru.

Eu cred că există viață după moarte, dar nu pentru toată lumea". Ai zice că vedeta a venit înarmată pentru face față oricărei situații, oricărei chestionări, de aceea răspunsurile sale ironice sunt o încântare. Parcă a băut apă după Woody Allen: „Am văzut că Jachetele galbne au dat foc celebrei cafenele pariziene Fouquet's. Oricum, avea nevoie să fie redecorată(..).Când a murit Elvis Presley mi-am spus că dacă și unul ca el s-a dus, șansele mele la nemurire sunt zero".

Vezi si: EXCLUSIV Cannes 2019. Cu femeile nu-i de glumă

Așa cum aminteam și în trecuta corespondență, filmul lui Jarmusch nu a fost o nouă, fericită reîntâlnire cu admiratorii săi, criticii, care nu pot uita emoția trăită anii trecuți cu Broken Flowers sau Paterson: echipa multinațională solicitată de revista Screen Internațional i-a acordat note mici, în cerul cărora pâlpâie câte o steluță și chiar trei maimuțe (cotele sunt exprimate în semne, steluțe și, pentru ce este mai rău, adică"nu mi-a plăcut deloc" – un desen cu o mică pocitanie). Mult mai bine se plasează debutantul, la 38 de ani, în lung metraj Ladj Ly cu Les Misérables, al cărui titlu se întâlnește cu Victor Hugo în citatul mult prea transparent metaforic din final: „Nu există buruieni /Nu există oameni răi/ Există numai cultivatori nepricepuți".

Alain Chabat și Gerard Darmon dansând Carioca

Îndemn de a citi mânia distructivă a tinerilor dintr-un banlieue sărac al Parisului, unde autorul a copilărit, ca pe un gest al unei revolte poate prost canalizate, dar necesare. Prezența puiului de leu alb, furat de un puști din rezerva unui circ, poate fi și ea o metaforă-avertisment:" Leii nu se țin în cuști".

Declarația autorului ne îndeamnă să credem că este atașat de ideea avertismentelor politice: „De două zeci de ani suntem Veste galbene. Am spus, Atenție, pericol de explozie". Filmul, discutbil prin aducerea pe ecran a inocenților în care zac posibili îngeri exterminatori, a plăcut multor critici, mai ales celor francezi, revistele importante, Les Cahiers du Cinéma, Positif, ziarele Le Monde, Le Figaro fiind generoși cu notele.

Vezi si:  EXCLUSIV Cannes 2019. Cinematograful nu moare

Filmul, deși realizat cu mijloace tehnice modeste, are o energie care s-ar putea să nu lase juriul indiferent. Dar mai bine să ne întoarcem la nostalgia pusă în operă, dacă sepoate zice așa. Unul intre filmele-cult ale anilor ‚90, La Cité de la peur, semnat de Alain Berberian, turnat la Cannes în 1993 și lansat un an mai târziu, împlinește un sfert de secol. Prilej de mare sărbătore, inițiată chiar de Primărie.

Ieri, pe Allées de la Liberté, la doi pași de festival, toată suflarea care știe să danseze s-a lansat într-un flashmob care impunea cunoașterea dansului din film, Carioca. Pentru nepricepuți s-au dat chir lecții de dans, fiecare încercând , după cum i-au ținut puterile, să-i imite pe protagoniștii faimosuli film Alain Chabat și Gérard Darmon.


Te-ar putea interesa






Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2019 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.84