EXCLUSIV  Cannes 2019. Cinematograful nu moare

Corespondență specială de la Magda Mihăilescu / 15 mai 2019 / 14:11 Salveaza PDF Comentarii
Juiul în seara deschiderii Festivalului
Descriere foto: Juiul în seara deschiderii Festivalului

Asemenea morților din filmul lui Jim Jarmush The Dead Don't Die care a deschis cea de a 72-a ediție a Cannes-ului. Ori de câte ori i se cântă prohodul - și asta se întâmplă de zeci de ani – reapare din pământ, din iarbă verde. Într-un anume fel, inaugurarea de ieri a fost o declarație de dragoste la adresa cinematografului, așa cum îl știm dintotdeauna, așa cum se primenește el, cu haine care nu pot fi pe placul tuturor, dar care țin seama de aerul timpului. 

Începând cu conferința de presă a juriului, pe parcursul căreia, așa cum era de bănuit, ținta mai tuturor întrebărilor a fost președintele Alejandro Gonzalez Inarritu, primul cineast latino-american căruia i-a revenit această funcție și – ciudat – doar a doua personalitate din această parte a lumii, după scriitorul guatemalez Miguel Angel Asturias în 1970, în întreaga istorie a festivalului. Inarritu nu a pregetat să vorbească în termeni pentru unii sentimentali despre menirea eternă a filmului:

« Nu mă impresionează performanțele tehnicii. Astăzi poți lua ochii cu o cameră digitală sau chiar cu un telefon mobil. Cel mai complicat este să realizezi un film cinstit, să trimiți un mesaj fără ezitare, fără teamă și, mai ales, să faci să bată inima filmului. (..). Ceace-mi doresc mie și celorlalți jurați este să fim tulburați de filmele văzute, nu-mi place să folosesc cuvântul a judeca, prefer să spun să ne lăsăm impregnați de filme și să reacționăm în funcție de această stare ». Cineastul mexican nu putea să nu-și exprime și opinia sa despre « zidul rușinii » care i-a stârnit « indignare și tristețe ».

"Nu sunt politician, dar pot să spun ceea ce simt, mai ales în problema migranților. Pier oameni, în nisipurile deșertului sau în ocean și guvernanții trimit planetei ficțiuni pe care vor să le luăm drept fapte. Ignoranța este întreținută, pentru că, astfel, manipularea devine mai la îndemână. Mai ales în izolarea și în isteria Twitterului. Ceea ce se întâmplă îmi evocă anul 1939. Cunoaștem istoria, cunoaștem retorica ».

Elle Fenning, cea mai tânără jurată din istoria Festivalului

Revenind mereu la cinematograf, Inarritu nu avea cum să ocolească interminabila dispută despre Netflix, căruia îi recunoaște meritele (« Nu poți să distribui un film de la Cannes în Nebraska ») dar respingerea uriașei platforme de către festival i se pare « o modalitate de a apăra această plantă fragilă care este cinematograful ».

Bănuiesc că dorința de a-și asuma un palmares cât mai judicios posibil, în calitate de președinte al juriului a solicitat să fie consultat în alegerea membrilor echipei, dorind să aibe alături cu precădere regizori. Înțelegem că, cel puțin în această ediție, nu vom avea parte de un juriu cu glamour, cum cerea cândva Isabelle Adjani, adică de o preponderență a starurilor, ci de un grup de lucru dominat de profesioniști ai regiei, printre care polonezul Pawel Pawlikowski (Premiul pentru regie anul trecut, cu Cold War), apropiat al lui Inarritu, grecul Yorgos Lanthimos, italianca Alice Rohrwacher, Robin Campillo (Franța), Kelly Reinchardt (SUA).

Delicată pată de culoare - cea mai tânără jurată din întreaga istorie a festvalului, Elle Fanning, 20 de ani, pe ecrane de la ...18 luni, aleasă, apoi, chiar de Inarritu pe când avea șapte ani. O emoționantă declarație de dragoste a fost și excelentul show-discurs al moderatorului Edourd Baer, pentru a patra oară în acest rol căre îi vine ca o mănușă. În paranteză fie spus, am gustat cum se cuvine ironia organizatorilor de a fi solicitat un bărbat, în plină eră a discuțiilor despre autoritarismul feminin.

În locul unei siluete cu sclipici, Cannes-ul a preferat comicul tandru al lui Baer care a evocat locul magic numit sala de cinema, acolo une simți căldura umană a aproapelui. « Nu stați în casă, ieșiți, mergeți în săli, cinematograful înseamnă sală, nu să mănânci pizza la tine acasă, singur, privind pe Netflix ».

Și, în sfârșit, filmul inaugural, The Dead Don' t Die, cu toți zombi la un loc, cu toate hălcile de carne a foștilor vecini înfulecate de cei sculați din morți, tot o declarație de dragoste trimisă cinematografului rămâne și el. Una a la Jim Jarmush, comic-amară, horror din când în când, blândă mult mai des. Expediată din agitația unui apocalips-pop sau cool, cum doriți, tocmai pentru că e traversat de referințe cinefile sau autocitate care înlesnesc digerarea peliculei. Nu s-ar putea spune că filmul a fost primit cu mare entuziasm, deși Jim Jarmush este unul dintre copiii iubiți ai Cannes-ului, selecționat de opt ori, premiat.

Vezi si: EXCLUSIV Cannes 2019. Cu femeile nu-i de glumă

Cel puțin în sala rezervată presei, conectată la spectacolul de gală din marele amfiteatru Lumière, nici urmă de aplauze la sfârșit, deși pe parcurs s-a râs, nu de puține ori. Și cum să nu râzi când vezi cum morții evadați din mormintele cu a căror imagine se deschide filmul, rătăcesc pe ulițele pașnicului orășel Centreville cu telefoanele mobile aprinse, întrebând de Wifi, doar o fostă locuitoare fiind obsedată de altceva, de un Chardonnay ? Și cum să nu te bucuri când îl regăsești pe Jarmush acolo unde el știe să se plaseze ca puțini alții, în mici localități adormite, cu polițiști blazați pe care nicio catastrofă nu-i poate zgâlțâi.

Bill Murray, Cloe Sevigny și Adam Driver, politiști blazați

Ziua începe să nu mai fie zi, noaptea la fel, telefoanele, calculatoarele o au razna, dar tripleta de oameni în uniformă, doi bărbați și o femeie (Bill Murray, Adam Driver, Cloé Sévigny) sunt preocupați de furtul unor pui. Cel mai tânăr dintre ei (Driver) simte că ceva rău trebuie să se întâmple, totuși, dar nu-i poate spune pe nume. Tot atât de impasibil, mai vârstnicul coleg (Murray) îl contrazice. Doar femeia își rezervă dreptul de a fi răpusă de spaimă, dar ceva mai târziu. O altă doamnă, mult mai stilată, un cioclu prevăzător care a luat lecții de autoapărare din artele marțiale (Tilda Swinton), bântuie fără grijă.

Când va veni momentul, va despica pe rupte capete de zombi. Pînă atunci, Jarmush ne amuză cu glume postmoderne, demitologizează misterul cinematografului. « De unde știi că se va petrece ceva rău » - îl întreabă bătrânul pe tânăr.

« Știu pentru că am citit scenariul, mi l-a dat Jim ». Cu alte cuvinte, să nu ne speriem de sfârșitul lumii, (în cazul de față vinovată fiind destablizarea planetei, fracturarea ei, cum zic televiziunile), atâta timp cât cinematograful o poate lua înaintea tuturor, ne poate avertiza. Iar dacă nu ne este de ajuns, atunci Jarmush încredințează concluzia finală unui pustnic rătăcitor care pune punctul pe I: "Nu avem minic de pierdut, oricum trăim într-o lume de doi bani".

Nu este chiar inocentă această poveste cu zombi în care un personaj poartă o caschetă cu inscripția doar aparent comică, Make the America White Again. Primirea de la Cannes mi s-a părut binvoitoare, reverențioasă, autorul fiind unul dintre preferații criticii. Nu și de data aceasta, se pare.

Variety vorbea despre « a disappointing trifle », un fleac dezamăgitor. Un coleg de Hollywood Reporter propunea să gustăm filmul ca pe o bomboană stropită cu sânge, dar comestibilă. Cum ar fi ciupercile neotrăvitoare.


Te-ar putea interesa






Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2019 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.84