EXCLUSIV  Alegeri Israel. Netanyahu, victorie istorică. Pariurile și interesele României

Adrian Severin / 11 apr 2019 / 15:02 Salveaza PDF Comentarii

Cum necum Benjamin (Bibi) Netanyahu va forma un nou guvern al Israelului. Va fi cel de al cincilea pe care îl conduce.

DELEGITIMAREA TALIBANILOR ANTICORUPȚIEI

 

Bibi a dus bătălia electorală cu spatele lipit de zidul închisorii. Aceste alegeri au avut caracterul unui plebiscit al cărui obiect nu a fost atât confirmarea mandatului de premier cât legitimarea sau delegitimarea talibanilor anticorupției.

Electoratul israelian a decis, dar nu în sensul absolvirii de răspundere a politicienilor corupți, cum s-ar fi grăbit să conchidă unii în România, ci în acela al respingerii definiției date corupției de cei care au transformat lupta împotriva acesteia din țintă în instrument pentru deschiderea accesului la puterea politică a nevolnicilor și trădătorilor de neam. Israelienii, descendenți ai unei istorii tragice, au pus dialectica securității naționale deasupra dogmaticii anticorupției.

Lupta cu corupția și lupta cu terorismul nu sunt chiar același lucru. Israelienii au învățat-o pe pielea lor. Fermitatea „coruptului” Netanyahu a redus drastic numărul atentatelor cu bombă în Israel sporind securitatea cetățeanului. Atunci fie el nu este corupt, ci industria anticorupției, fie corupția nu este, așa cum ne obliga să credem Victoria Neuland, cauza principală a insecurității, absolutismul unui „stat de drept” care subminează suveranitatea „statului democrat” fiind chiar el oxigenul terorii și al nesiguranței generale subsecvente ei.   

Printr-o mișcare abilă, premierul Netanyahu a provocat o criză guvernamentală care să justifice organizarea de alegeri anticipate, exact atunci când procurorii doreau să îl inculpe pentru așa zise fapte de corupție. (Tot așa cum procurorii americani ar fi dorit să îl inculpe pe Președintele Trump pentru așa zise conivențe cu Rusia.) Desigur, alegerile nu țin loc de proces judiciar, dar mesajul electoratului pentru justiția israeliană este acela că Israelul are mai mare nevoie de „Bibi premier” decât de „Bibi penal”. Iar procurorii, oricât de autonomi ar fi, nu pot, nu pot să poată, nu au dreptul să poată a nu asculta porunca poporului. Tocmai asta face diferența între o democrație robustă, ca cea israeliană, și o democrație eșuată, ca cea română.  

Este de notat că la obținerea victoriei (una în primul rând strategică) au contribuit prin gesturi politice fie spectaculoase fie subtile alți doi relevanți lideri ai momentului, construiți din același aluat cu Bibi, și anume Donald Trump și Vladimir Putin. Acestora li s-a alăturat, surprinzător pentru mulți, premierul român Viorica Dăncilă. Cea din urmă prin anunțul deciziei Guvernului român de a muta ambasada României de la Tel Aviv la Ierusalim. O atare decizie a fost considerată a fi o victorie al lui Benjamin Netanyahu nu doar, prea puțin important, asupra Președintelui Klaus Iohannis, ci și asupra Germaniei merkeliene împreună cu toată Europa germană.

 

RECONCILIEREA ISTORICĂ ARABO-ISRAELIANĂ ESTE POSIBILĂ


Succesul nu este însă al unei persoane, ci al unei viziuni. De fapt cu această viziune s-au bătut concurenții politici ai actualului și viitorului premier. În sinteză este vorba despre viziunea lui Bibi privind o pace cu lumea arabă independent de creerea unui stat palestinian, pe de o parte, și viziunea celor care consideră că securitatea Israelului ca stat evreiesc nu se poate realiza pe termen lung fără acceptarea coexistenței a două state – israelian și palestianian – pe teritoriul controlat în prezent de Israel, pe de altă parte.

Să reamintim că litigiul istoric dintre evrei și palestinieni (arabi în general) nu are caracter religios, ci geostrategic. Marele conflict religios din regiune este cel între sunniți și șiiți, puterea șiită cea mai importantă fiind una nearabă, respectiv Iranul. Astăzi umbra Iranului (stat cu un trecut și nostalgii imperiale importante) se întinde asupra întregii lumi a Orientului mijlociu arab, precum și asupra Israelului. Pentru arabii sunniți sprijinul israelian în lupta cu perșii șiiți este mult mai important decât tot ceea ce le-ar putea oferi un stat palestinian independent.

De aici deschiderile recente ale statelor arabe față de Israel, abil stimulate de guvernul Netanyahu. La summiturile economice, la marile întâlniri sportive, la evenimentele culturale internaționale, prezența reprezentanților de vârf ai Israelului în mijlocul celor arabi, altădată de neimaginat, a devenit din ce în ce mai mult cutumiară. Aceasta în ciuda intransigenței sporite a premierului israelian față de mișcările radicale palestinene din fâșia Gaza, dominată de Hamas, sau de cele propalestiniene din Iran și Siria, susținute de Iran. Apărarea coloniștilor evrei din Cisiordania și promisiunea făcută de același controversat prim ministru israelian de a transforma ocuparea provizorie a acestei regiuni în anexare permanentă, ca și decizia anexării platoului Golan (care nu se poate ca în circumstanțele actuale să nu aibă și acceptul tacit al Rusiei) nu a șubrezit cu nimic apropierea arabo-israeliană.

Papa Francisc și-a adus și el contribuția la schimbarea gândirii geopolitice din Orientul Mijlociu. Reconcilierea lumii catolice, pe care o păstorește, nu doar cu iudaismul, ci și cu lumea arabo-musulmană (călătoria sa recentă în Emiratele Arabe Unite, este un eclatant exemplu) a dovedit că principalul front de luptă nu este acela dintre religiile monoteiste, toate având, de fapt, o rădăcină comună, ci acela din interiorul lor, respectiv din interiorul spațiului spiritual și politic islamic.

Așa cum recunoștea cu câțiva ani în urmă un lider arab din Golf, până la urmă istoria naționalismului arab este aceea a unui eșec total: militar, economic, politic, cultural. Globalizarea a pus acest eșec într-o lumină foarte crudă. Depășirea sa și schimbarea sensului istoriei arabe către o nouă eră de înflorire se poate realiza cu sprijinul Israelului, venit la pachet cu cel american, mult mai bine decât împotriva Israelului. De fapt, împotriva Israelului s-a dovedit că ieșirea civilizației arabe din impasul său istoric este imposibilă. Au înțeles-o Emiratele, dar și Arabia Saudită, iar Qatarul și Egiptul (mai ales după revenirea acestuia în tabăra americană, subsecvent experienței islamiste impuse de dezastroasa „primăvară arabă”) pășesc pe același drum.

 

ȘANSELE ȘI RISCURILE UNUI STAT COMUN IUDEO-PALESTINIAN

 

Pe acest fond, după recunoașterea anexării Golanului de către Donald Trump (și nu s-a înregistrat nici o revoltă antiamericană care să urce prețul petrolului sau să înmulțească atentatele sinucigașe, din această cauză) respectarea promisiunii electorale cutezătoare a lui Bibi privind anexarea teritoriilor pe care ar fi urmat să se așeze un stat independent palestinian în vestul Iordanului („teritoriile palestiniene”, la care cu decenii în urmă Iordania a renunțat) devine fezabilă. De altminteri, planul celor două state – israelian și palestinian – conceput la Oslo, a căzut în desuetudine odată cu înmulțirea așezărilor israeliene în amintitele teritorii. Încercarea de a le demola ar duce la un război civil în Israel. Lăsarea lor într-o Palestină suverană ar duce la un război civil în Palestina. Ambele ar incendia dinnou întregul Orient Mijlociu iar de aici focul s-ar răspândi în tot spațiul euro-atlantic.

Rămânerea la putere a lui Benjamin Netanyahu înseamnă astfel revenirea la proiectul unui singur stat israelian și implementarea planului de pace (puțin cunoscut încă) al Președintelui Donald Trump care prevede integrarea comunității palestiniene ca o entitate autonomă în acest stat, esențialmente al evreilor. Este limpede că electoratul israelian, tot mai de dreapta, i-a dat mandat lui Bibi în acest sens, făcând din el nu doar un premier mai longeviv decât David Ben Gurion, dar și un potențial alt fondator al Statului Israel.

După câștigarea pariului electoral, acesta va trebui însă să câștige alte două pariuri; amândouă legate de cuvintele „integrare” și „echilibru”. Este vorba despre integrarea luptei împotriva corupției în lupta pentru securitatea națională, păstrându-le într-un echilibru care să permită combaterea corupției ca factor de insecuritate, fără a transforma prin excese anticorupția în amenințare la adresa securității (așa cum se întâmplă azi în România, SUA și nu numai). În același timp, este în discuție integrarea comunității arabe într-un stat evreiesc democratic în condițiile dezechilibrului enorm dintre ratele de creștere demografică ale celor două.

Oponenții lui Bibi nu se simt împinși atât de rațiuni morale ca să susțină vechea strategie laburistă sintetizată în formula „teritorii pentru securitate”, cât de coșmarul demografic care va transforma statul democratic al evreilor fie într-unul al arabilor, fie într-unul al regimului de apartheid. În nici unul dintre aceste cazuri nu se mai poate vorbi de securitate națională și de stabilitate politică (internă și regională).

Reuși-va oare acest supraviețuitor excepțional care este Benjamin Netanyahu să câștige și aceste pariuri? Cum să pui într-o singură teacă sabia securității, lebertății a democrației?

 

PARIURILE LUI BIBI ȘI INTERESELE ROMÂNIEI

 

România este interesată ca pariurile amintite să fie câștigate, căci pierderea lor nu înseamnă doar prăbușirea lui Bibi, odată cu visul sionist, ci și dereglarea gravă a întregii strategii globale a administrației Trump, într-un moment istoric în care centrul lumii se întoarce în Pacific. Ierusalimul lui Bibi este punctul în care se pot intersecta astăzi fără a se ciocni vectorii strategici americano-israelian și cel ruso-israelian, cu potențialul articulării unui mecanism de securitate care să ferească de conflict tocmai spațiul în care trăiesc românii și în care s-a definit națiunea română.

Iată de ce apropierea Bucureștiului de Ierusalim trebuie nu doar să continue, dar și să depășească stadiul declarațiilor de intenții, trecând în acela al faptelor concrete. Constituția României acordă plenitudinea puterii în domeniul politicii externe Parlamentului și Guvernului. Poziția anti-israeliană a Președintelui german de la București nu are a mai fi luată în considerare de nimeni și nu mai poate fi invocată ca scuză pentru amânarea unor decizii guvernamentale curajoase și vizionare. Decizii care în nici un caz nu trebuie să ne plaseze în tabăra anti-arabă, ci doar să evite ridicolul păgubos de a fi mai arabi decât arabii, precum și să ne pună în poziția de a împinge la reformarea UE inclusiv prin combaterea orientării sale geopolitice anti-israeliene în siajul tradițiilor germane de tragică amintire.

Cât despre Bibi… La vârsta cronologică (69 de ani) și politică pe care o are, el știe deja că între Capitoliu și stânca tarpeiană nu este decât un pas. Viitorul ne va spune în ce direcție îl va face.  

Notă: Titlul aparține redacției, textul și opinia aparțin autorului

Te-ar putea interesa







Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?

Copyright 2019 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.25