Actorul numărul unu al Italiei - potrivit părerilor avizate – Pierfrancesco Favino, cel despre care am scris că ar fi artistul cu cea mai mare influență locală, a aruncat bomba: „Un american în rolul lui Ferrari este o absurditate”.
Abia apucase Adam Driver să plece cât de cât mulțumit că nu a lăsat covorul roșu lipsit de tradiționala defilare a unei vedete transoceanice, când toate ziarele parcă s-au luat la întrecere, care să reproducă mai mult din declarațiile lui Favino, din tunetele și fulgerele lui împotriva filmului lui Michael Mann, Ferrari, rostite la conferința de presă cu producția națională Adagio: „Cinematograful italian este disprețuit. L-am mai văzut, deja, pe Gucci cu accent de New Jersey.
Dacă un cuban nu poate să joace un mexican, de ce un american să devină un italian? Nu văde de ce nu s-ar putea vorbi de însușirea unui bun cultural când un astfel de film nu se realizează cu actori italiani de calibru, nu despre mine este vorba (...) Va trebui să instituim împreună, toți cei din industrie, un alt sistem”. Evident, nimeni nu va intra într-o polemică acum, deși întrebarea cea mai la îndemână ar fi, cu tot respectul pentru cinematograful italian, de ce nu nu s-a născut ideea unei producții naționale moderne despre Enzo Ferrari? Doar se știa de mai bine de un sfert de secol de proiectul lui Michael Mann.
Bradley Cooper în rolul lui Leonard Bernstein
În sfârșit, poate nu aș fi insistat asupra incidentului (între noi fie vorba, mi se pare o intervenție lipsită de eleganță la adresa lui Adam Driver care a adus a parfumul Hollywoodului, atât de dorit) dacă nu aș fi remarcat cum spațiul bănuit a se fi cuvenit, în paginile presei, filmului Maestro al lui Bradley Cooper a fost ciuntit. Ceva-ceva îmi spune că, deși acum patru ani a fost atât de aplaudat aici, cu debutul său regizoral, A star is born (a patra versiune) , deși s-a bucurat de opt nominalizări la Oscar iar pe cea pentru destinată Celei mai bune melodii originale și-a adjudecat-o, Bradley Cooper încă mai este, ca spun așa, așteptat la cotitură, doar-doar va aluneca.
Saltul de la producțiile comerciale care l-au consacrat, ca actor, la proiecte regizorale ambițioase, deși nu este chiar o raritate, deranjează pe unii. Cu atât mai mult acum, când a îndrăznit să se apropie de un subiect atât de incitant, de provocator, cum este evocarea personalității dirijorului și compozitorului atât de cunoscut, adulatul, dar și controversatul Leonard Bernstein.
Vezi și: Veneția 2023: „Niente Hollywood”
Sprijinul fără ezitare acordat de Steven Spielberg, tentat el însuși de scrierea unui scenariu, înainte de Fabelmans, poate fi un argument al încrederii. Marele cineast a ținut să fie producător. Întrebări neliniștitoare au continuat să circule și pot să înțeleg, până la un punct. Cum să imaginezi vijelia unei existențe, cum să joci exagerarea fără riscul ridicolului? Pentru că personajul numit Leonard Bernstein purta exagerarea în toate, ca pe un panaș: în sclipirea talentului său, în gestica sa la pupitru, când părea că se ia la trântă cu fraza muzicală, în duplicitatea vieții sale private.
Am putea vedea aici și o formă a libertății. Intuiția, talentul, spuneți-i cum vreți, l-au ferit pe Cooper de ispita îmbrăcării orgolioasei haine de dirijor, a filmării insistente la pupitru, acolo unde se dezlănțuia muzicianul. Îl vedem puțin în această ipostază, absență recompensată, însă, de somptuoasa secvență din prefinal, a interpretării Simfoniei nr. 2 a lui Mahler, într-o catedrală. Regizor și coscenarist, autorul a ales drept personaj structurant omul Bernstein, văzut în relația cu soția sa, chiliana Felicia Montealegre, cea care l-a cunoscut cel mai bine și care a avut curajul de a-l îndemna să se privească în oglindă.
Lea Seydoux, protagonista filmului La Bete
Trecând peste bisexualitatea bărbatului, refuzând scandalul, deși unele situații o plasau în situații stânjenitoare, a ales să accepte realitatea, fără a se umili: „Te accept așa cum ești, nu vreau să fiu martira ta și nici să mă sacrific pe altarul tău. Vom vedea ce se va întâmpla dacă vei fi liber să faci ce-ți place, dar te rog, fără învinuiri și fără mărturisiri”.Minunată actrița Carey Mulligan în acest rol al deplinei maturități.
Felicia Montealegre a izbutit acolo unde prietenii, colegii mai vârstnici nu au reușit: să-și conducă propria viață, să distingă între admirație și invidie. Filmul curge ca un lung interviu cu opriri asupra etapelor vieții muzicianului, îndurerat de moartea soției lui –una dintre primele replici: „mi-e dor de ea” - și cu un gând final despre care nu știm dacă a fost rostit în realitate de protagonist sau este pură literatură, dar e frumos: „Ceea ce ai trăit cu adevărat într-o viață trebuie să cânte în tine”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
