În Occidentul creștin, cea mai importantă sărbătoare este Crăciunul. În Răsărit, Paștele, echivalent al bucuriei întemeiate pe suferință, este sărbătoarea creștină supremă.
Dacă în Apus praznicul Învierii se încheie înainte de miezul nopții, în Răsărit, în noaptea aceea se desfășoară cea mai lungă slujbă, conținând Utrenia și Liturghia, iar la sfârșit, citirea Pastoralei.
Toate nopțile de Înviere pe care le-am trăit au fost fascinante, fie în Rahova semirurală, unde miroseau puternic liliacul și pomii înfloriți, fie în centrul Bucureștiului, unde ne-am mutat mai apoi.
Spre sfârșitul anilor 1960, pe bună dreptate considerați ai liberalizării, veneau să prăznuiască Învierea credincioși greci și puteau fi văzute în apropierea unor biserici din București automobile cu numere de Atena ori Salonic. Alți oaspeți ai slujbelor de Paști din București erau libanezii, într-o vreme în care țării lor, mică, dar foarte prosperă pe atunci, i se spunea „Elveția Orientului”. Libanul avea mulți creștini, melkiții fiind echivalentul ortodocșilor, iar maroniții, al catolicilor și greco-catolicilor. Unii dintre aceștia veneau în Buickuri sau Cadillacuri somptuoase, cu numere de înmatriculare scrise jumătate în arabă, jumătate cu caractere latine. Chiar și unii oameni de afaceri occidentali care trăgeau la hotelurile „Athénée Palace”, „Lido” ori „Ambasador” erau atrași de spectacolul sacru al slujbei de Înviere, diferit și mult mai bogat decât în Apus, și nu ezitau să-l contemple, fie și parțial.
Nu exista nicio opreliște legată de participarea oamenilor la sărbătorile de Paști, care, cum se știe, la noi durează o săptămână, Izvorul Tămăduirii, prăznuit vinerea, făcând parte tot din Săptămâna Învierii. Eu însumi mergeam la școală cu ouă roșii, pe care le ciocneam în recreații cu colegii, adresându-ne urările „Hristos a înviat!” și „Adevărat a înviat!”.
În 1968, Paştele a căzut în partea a doua a lunii aprilie, într-o primăvară caldă care copleşise cu flori Bucureştiul, mai toate cartierele mirosind a liliac. Încă de copil, la slujba de Înviere mergeam la „Sfântul Ilie-Gorgani”, biserica din apropierea Arhivelor Statului şi a Primăriei Capitalei, ridicată la începutul secolului al XIX-lea, sub domnia penultimului principe fanariot, Ioan Gheorghe Vodă Caragea, lângă Dâmboviţa, pe o colină, astfel încât, după ce credincioşii luau lumină, dâmbul acela strălucea de făclii aprinse. Îmi plăcea nespus de mult priveliştea, deopotrivă cu pericopa evanghelică citită atunci, care se sfârşea prin cuvintele până în ziua de astăzi, rostite apăsat şi tare de preot, expresie care mă făcea să trăiesc, fascinat, actualitatea Învierii.
În anul acela însă m-am dus de Paşti pe Dealul Patriarhiei, urcându-l cu un sfert de oră sau cu zece minute înainte de miezul nopţii. Era o mare, impresionantă și cuviincioasă mulţime de oameni cu lumânări neaprinse în mâini, între care am recunoscut câteva persoane care apăreau pe ecranele de cinematograf sau la unica televiziune existentă pe atunci. Nu am răzbit mai departe de latura dinspre nord a Catedralei, nici nu am putut să văd chipul Patriarhului Justinian, care avea protia slujbei.
Îi auzeam numai glasul rostind „Hristos a înviat!” şi vocile credincioşilor umplând văzduhul oraşului cu răspunsul „Adevărat a înviat!”. Aceştia, cu lumânările proaspăt aprinse, se zăreau înşirându-se până dincolo de Piaţa Unirii. Zece ani mai târziu, pe 14 octombrie 1978, imaginea aceasta mi-a fost termen de comparaţie pentru noianul de închinători revărsat pe străzile din centrul Iaşiului şi din jurul Mitropoliei, de Sfânta Parascheva.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
