La începutul anilor 1950 s-a instituit un concurs pentru ridicarea unei statui a lui Stalin la Bucureşti, pe când Braşovul îşi pierduse numele, consecinţă a unui decret, şi devenise din 23 august 1950 „Oraşul Stalin”. Şi-au adus machetele cu statui ale lui Stalin numeroşi sculptori, iar acestea au fost examinate de o comisie condusă de Ana Pauker. Favoritul competiţiei era Constantin Baraschi. Însă, din prudenţă, organizatorii concursului au recurs la opinia, socotită aprioric decisivă, a unui sculptor sovietic. Iată ce scrie în acest sens istoricul de artă Petre Oprea, autor al unui jurnal remarcabil, întins pe aproape o jumătate de veac: „Un avion special l-a adus pe sculptorul Nikolai Tomski, care urma să decidă dacă vreuna dintre lucrări merită să fie înălţată în Bucureşti sau ar avea el vreo sugestie. Tomski s-a pronunţat pentru macheta lui Dimitrie Demu cu mult entuziasm şi spusa lui a fost ordin, căci Stalin îl preţuia şi lucrările acestuia care-l înfăţişau pe primul secretar al partidului comunist sovietic se află pretutindeni în URSS. Sculptorului sovietic i-a fost prezentată o colecţie de circa 20 de machete, iar cea a lui Baraschi era cea mai agreată de oficialităţile noastre. Sorţii au decis altfel. A doua a fost cea a lui Dorio Lazăr, care a fost plasată ulterior în Oraşul Stalin (...), iar cea a lui Baraschi a fost, se pare, a patra.”
În anii aceia s-a înregistrat o ingenioasă escrocherie pusă la cale de un interlop inventiv, care i-a cerut unui gipsar să-i toarne câteva seturi de machete ale unor pretinse viitoare statui menite să-i înfăţişeze pe „clasicii” doctrinei comunismului: Marx, Engels, Lenin, Stalin. De unde şi numele de „Afacerea MELS”. Întovărăşindu-se cu un complice îmbrăcat, ca şi el, în haină de piele, folosind o Pobeda, escrocul descindea la câte o şedinţă-plenară raională sau regională de partid, trecea de portar cu un „Noroc bun, tovarăşe!”, pătrundea în sală şi se ducea la tribună, unde îl întrerupea pe vorbitor, anunţând că partidul a decis să răspândească în serie largă statuile „clasicilor” care nu trebuiau să lipsească din niciun sediu PMR şi din nicio locuinţă de activist... Întreba cine se înscrie şi cu cât, strângea banii, îi lăsa miniaturile din gips în dar primului secretar local, se suia în Pobedă şi pleca... Cei doi au fost prinşi din întâmplare, într-o cameră a hotelului „Minerva” din Craiova unde trăseseră şi unde ceruseră să li se aducă masa. Picolul care îi servise fusese surprins să vadă teancuri de bancnote de 1, 3, 5, 10, 25 şi 100 de lei aşezate în ordine pe pat şi i-a spus despre aceasta responsabilului restaurantului...
Ironia sorţii a făcut ca Dimitrie Demu – întocmai ca actorul Gheorghe Poenaru, care jucase într-o piesă rolul lui Lenin – să emigreze mai târziu în Occident, unde a publicat în 1973 o carte intitulată Sous le sourire de Stalin. Cu opera sa principală, turnată la fostele Uzine Malaxa, artistul a avut ghinion financiar. A cerut pentru statuie 50 de milioane de lei, sperând ca autorităţile să-i dea jumătate din această sumă. Însă Ocârmuirea, culantă, nu s-a târguit, onorându-i cererea de 50 de milioane, conştientă, totodată, de reforma monetară programată să se producă în curând, în ianuarie 1952. După „stabilizare”, artistul nu a putut converti din milioanele sale decât echivalentul costului câtorva mese luate la restaurant.
Deşi destalinizarea începuse în Uniunea Sovietică în 1953, statuia lui Stalin a rămas pe locul ei până în anul 1961, când, la al XXI-lea Congres al PCUS, Hruşciov şi-a criticat iarăşi aspru înaintaşul. În 1961, Braşovul şi-a recăpătat numele, iar statuile lui Stalin au dispărut pe tăcute, într-o noapte, fără explicaţii, din Bucureşti şi din ţară. A dispărut şi aceea făurită de Constantin Baraschi, denumită Lenin şi Stalin la Smolnîi.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
