Ion Diaconescu: „Puteam fi acceptaţi în istorie dar nu în politica prezentă, căci le reaminteam mereu de compromisurile lor”. Preşedintele PNŢCD a adunat 5480 de zile de temniţă, adică de bătăi, umilinţe, înfometare

În 2006 l-am văzut ultima oară pe domnul Ion Diaconescu când i-am luat, de altfel, și ultimul interviu, împreună cu Bogdan Brătescu. A fost o discuție care a durat peste 4 ore și, deși se întunecase, noi nu ne dădeam duși din apartamentul lui modest din Piața Unirii. Eram pur și simplu captivați și impresionați de discuția cu președintele PNȚCD chiar dacă nu era prima oară când îl vedem sau cînd aflam despre trecutul său. Un politician devotat binelui public, și nu al lui personal, nu mare român. Vă redăm textul scris în 2006 când Ion Diaconescu avea 88 de ani.

Ion Diaconescu, un politician care nu a vrut să scoată profit din suferința sa și nici nu a făcut politică să se pricopsească

În 1997, un fost gazetar comunist, convertit odată cu țara la democrație, i-a comparat pentru prima oară pe țărăniști, proaspăt ajunși la putere, cu talibanii, fundamentaliștii islamici afgani.

Găselnița a prins și a devenit un veritabil stigmat pentru PNTCD, repetat cu insistență la televiziuni de liderii de opinie sau de opozanții politici, până în 2000.

Pentru cei vizați, e doar un episod al ostilității cu care societatea românească a întâmpinat revenirea PNȚCD în viața publică, după 1990.

„Revenisem ca martori ai acuzării pentru toate crimele și nelegiurile făcute în perioada comunistă. Puteam fi acceptați în istorie dar nu în politica prezentă, căci le reaminteam mereu de compromisurile lor”.

Este explicația unui om care a adunat 5480 de zile de temniță, adică 17 ani pe muchie, de bătăi, umilințe, înfometare.

Toate spuse acum cu o detașare de care puțini ar fi în stare, cu o liniște și o autoironie cum rar întâlnești. Are 88 de ani și este unul dintre puținii “talibani” rămași prin politica românească: Ion Diaconescu.

Un politician care nu a vrut să scoată profit din suferința sa și nici nu a făcut politică să se pricopsească.

100 de ani de pușcărie, șapte oameni

La 22 decembrie 1989, aproape 20 de supraviețuitori s-au strâns în casa lui Corneliu Coposu. Aici a fost redactat Manifestul către țară al PNȚ, primul document politic al urmașilor lui Maniu după 50 de ani de ilegalitate. Semnatari – Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ion Puiu, Ion Bărbuș, Nicolae Ionescu-Galbeni, Sergiu Macarie și Ion Lup. Cei șapte adunau înpreună peste 100 de ani de pușcărie în temnițele comuniste.

Diaconescu a încercat fără succes să publice documentul, a doua zi, în Informația Bucureștiului, rebotezată Libertatea. Un tânăr redactor l-a privit ca pe un marțian și i-a explicat că nu poate publica textul fără acordul lui Silviu Brucan. Același om care, în timpul procesului liderilor PNȚ din 1947, cerea în Scânteia, condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu.

Nici Corneliu Coposu nu a avut mai mult succes. Plecat la Televiziune pentru a citi manifestul, liderul țărănist a fost împiedicat, povestește Ion Diaconescu, de Petre Roman și Silviu Brucan.

Manifestul a fost difuzat doar de Europa Liberă, iar pentru Diaconescu a fost clar că lupta cu structurile și cu mentalitățile comuniste nu se încheiase odată cu căderea lui Ceaușescu. A fost confirmat, brutal, în ianuarie 1990, de tranformarea FSN-ului în partid și de cle patru mineriade care au urmat.

La 11 ianuarie, PNȚCD a devenit primul paritd politic înregistrat oficial după Revoluție. Ion Diaconescu a fost prim-vicepreședinte și, după moartea lui Corneliu Coposu, în noiembrie 1995, i-a succedat la conducere.

Cu Diacomescu președinte, PNȚCD a devenit principalul partid de guvernământ, în 1996, dar a a sucombat, patru ani mai târziu, la sfârșitul lui 2000, când nu a reușit să intre în Parlament. Diaconescu a demisionat la 2 decembrie 2000, iar pentru partid a început o agonie care continuă și astăzi.

Mai pot reveni țărăniștii în prim-plan? La 88 de ani, fostul lor președinte, continuă să spere. Ne vorbește despre posibile alianțe, despre popularii europeni, dar și despre nevoia de a promova oameni cu principii și nu pe cei care le afirmă conjunctural.

Căci, după opinia sa, ceea ce au de oferit țărăniștii nu este doar accesul în lumea bună a politicii europene, prin apartentența la PPE, cel mai puternic grup politic din Parlamentul European, ci și prestigiul unei istorii scrise, cu onoare și suferință, de mai bine de 80 de ani”.

Lui Mihalache îi ziceam “Nene”

Ion Diaconescu a stat la masă cu mai marii vremii de când era un puști, fiind familiarizat cu ale politicii dinainte de a merge la școală. „Familia noastră era înrudită cu cea a lui Mihalache. Adică doamna Mihalache e verișoară cu mama, iar eu știam ce-i cu țărăniștii de la 4-5 ani”.

Când a crescut și a putut să ia singur decizii a ales tot Partidul Țărănist, și nu pentru că familia sa a fost printre fondatorii partidului, ci pentru că îi conveneau toate princiile și se regăsea în ele. „Dar politică am început să fac efectiv de când am devenit student, cu acest bagaj pe care-l câștigasem în jurul lui Mihalache care venea săptămânal la noi, iar eu îi ziceam nene”.

Nu a putut să devină secretarul lui Mihalache la fel ca prietenul său Corneliu Coposu, care a stat mult mai aproape de Maniu, însă i-a cunoscut îndeaproape pe amândoi. Doi politicieni total diferiți, unul expansiv, celălalt rece, reținut.

„L-am cunoscut bine și pe Maniu. Era în casa lui Mihalache tot timpul. Stătea câte o săptămână la el. Îmi aduc aminte prima dată când am dat mâna cu el, era în primul an de studenție, la un bal de la Centrul Militar dat de doamna Mihalache ca să strângă fonduri pentru planul cu satul model de la Topoloveni”.

A urmat perioada dificilă de după 44, însă ziua care i-a marcat tot restul vieții a fost 1 decembrie 1947, zi care a însemnat începutul unui șir lung de temnițe, interogatorii, bătăi, maltratări și înfometare : „ne-au înfundat într-o noapte, vreo sută de inși. A început temnița. Am trecut prin atâtea pușcării...când vezi astăzi pe Miron Cozma cu mobil, cu Tv în cameră....ce pușcărie era pe vremea aia, măi frate. Promiscuitate, foame...efectiv au fost oameni care au murit de foame”.

Tehnici de supraviețuire

În cei 17 ani de temniță, Ion Diaconescu a trecut prin cele mai cumplite pușcării, de la Aiud, până la Râmnicu Sărat. Dar nu s-a aplecat niciodată în fața torturilor.

“În 53, după ce a murit Maniu, au început să introducă o nouă politică. Au mai rărit-o cu bătăile și au pus accent pe suferințe psihice, ca să te destrame. Au început cu izolarea, s-au oblonit toate geamurile, au închis Sighetul,. Unde muriseră aproape toți, cei care nu muriseră au dat declarații că se leapădă de Satana, Tătărăscu, au fost mulți, și le-au dat drumul. Iar cei care n-au semnat și au refuzat, i-au dus la Râmnic.…În 57 au repopulat Rîmnicu Sărat și ne-au pus câte unu în celulă. Printre ei Mihalache, Ilie Lazăr, și foștii miniștri antoneștieni, Coposu, Bărbuș. La Rîmnicu Sărat erau reguli noi – de la 5 dimineața până la 10 seara nu aveam voie să mai atingem patul și să dormim. 6 ani de zile am stat în aceste condiții”.

Ion Diaconescu mi-a spus că i s-a întipărit în minte pentru totdeauna regimul de teroare de la Rîmnicu Sărat, realizat îndeosebi printr-o inimaginabilă izolare. Ca să reziste, au fost nevoiți să recurgă la cele mai năstrușnice metode de comunicare. Cea mai bună s-a dovedit a fi Morse tușit în franceză( ați citit bine!).

“Vorbeam cu vecinii prin Morse, dar la un moment dat s-au prins gardienii. Nu știu cine a avut o idee teribilă – să se ajungă la Morse tușit. Adică, atunci cînd ieșeai în curte, la aer, puteai să cumunici dacă tușeai.Nu aveai voie să faci mai nimic, să te miști, să te uiți, dar să tușești aveai. Toți erau tuberculoși, tușeau oamenii, ce să facă. Pentru cei care s-au prins în horă, le-a ajutat moral enorm de mult. A mers Morse tușit câțiva ani, dar cu două luni înainte de a pleca s-au prins. Ovidiu Borcea a reușit să dea alarma că suntem supravegheați, dar a făcut-o în franțuzește. Adică Morse tușit în franțuzește. Securistul adus special să descifreze ce vorbim nu știa franceză, așa că nu a reușit să afle decât că noi comunicam. Fusese adus ca să descopere ce puneam la cale, dar noi ce puteam să spunem, doar cine a mai murit, ce s-a mai întâmplat. Bunăoară, așa am aflat cine e președinte în America”.

Becali pe scaunul lui Maniu?

Ion Diaconescu despre liderii politici: Băsescu e mâncător de colegi

Băsescu. Are talent politic. E, însă, după mine, un tip dificil. Vanitos, plin de el, setos de putere.

Tăriceanu. E așa cum se manifestă, are destulă abilitate, dar are ghinion că s-a întâlnit cu Băsescu, care e mâncător de colegi.

Iliescu. A rămas tot comunist. A fost susținut la început și pentru că luase puterea după Ceaușescu. M-am dus prin 90 prin Ardeal și acolo un cetățean tot îl critica pe Iliescu. Nu înțelegeam cu cine este și l-am întrebat, „nu te supăra, dumneata cu cine votezi până la urmă? Păi. Cu Iliescu, mi-a răspuns. Vasăzică îl critici, apoi îl votezi. De ce? Păi dacă e la putere? Luați și voi puterea și vă votez”

Ciuhandu. Am zis, când l-am ales președinte, că dăm lovitura cu spiritul ăsta de la Timișoara. Problema e că partidul trebuie condus de la București, iar Ciuhandu nici nu este o figură prea bătăioasă.

Despre Maniu și Mihalache

Iuliu Maniu era un om foarte serios, pedant în mișcări și atitudine, dar nu făcea nici un rabat la principii. Extrem de politicos, dar o persoană rece, care nu făcea concesii. Maniu a avut vocația opoziției, adică ne-am complăcut mai mult în opoziție pentru că societatea era bolnavă și ca să ajungi la putere trebuia să faci compromisuri, să accepți mofurile lui Carol al II-lea sau să promiți că dai, deși știai că nu e bine să dai.

Ion Mihalache, din contră, era un tip expansiv, un mare orator, care te mobiliza prin asta. A refuzat să se dezică de crezul său, nu l-a trădat pe Maniu deși i s-a cerut și pe vremea lui Carol al II lea și în timpul comuniștilor. În pușcărie a fost un erou.

A fost torturat, până la capăt, la 80 de ani, nu a avut dreptul la medicamente, dar a refuzat să dea declarații prin care să se dezică de crezul său.

Text de Oana Stănciulescu, Bogdan Brătescu, 2006

Citeşte şi:

Ion Diaconescu, fostul preşedinte al PNŢCD, a încetat din viaţă

Ruga lui Corneliu Coposu, cântată de Vali Sterian, omagiu pentru Ion Diaconescu

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News