Daca spuneam de la inceput Mircea Albulescu, nu mai era nevoie de nicio prezentare. Sunteti doctor. Ne puteti da o reteta?
-Sunt doctor facut cu sila. Nu puteai avea catedra in Universitate, daca nu aveai doctorat. Doamna Berlogea s-a tinut de capul meu: ce mare lucru sa scrii si tu, 20-30 de pagini? Pana la urma am facut o teza intr-un domeniu care imi place: teatrul radiofonic. De ce imi place, am mai spus: daca 100 de oameni asculta aceeasi piesa la radio, 100 „vad” alt spectacol, fiecare isi inchipuie alt decor, alt chip. Acest pariu cu inventivitatea si inteligenta receptorului m-a pasionat foarte mult. Asa a aparut aceasta poveste despre „competitivitatea mijloacelor de expresie” s.a.m.d. in teatrul radiofonic.
-Totusi, o reteta de viata...
-Retetele de viata nu merita comunicate. Poate sa dai cazurile extreme, in ideea ca altii sa nu faca la fel. In rest, nu are niciun rost sa dai sfaturi. Daca doua capre nu seamana, e foarte greu ca oamenii sa fie la fel. Nu toti au aceleasi date somatice, acelasi noroc, acelasi vis. Nu ii e nimanui de niciun folos sa-i spun eu cum e bine. Un sfert de secol am fost profesor si mi-am dat seama ca tot ce pot eu face e sa-i deschid o fereastra, nu sa-i arat drumul. Fiecare are drumul sau: unii reusesc, altii nu. De fiecare data e alt motiv, dincolo de motivul general – norocul.
-Care a fost norocul dumneavoastra?
-Cand m-am nascut... si iata ca mi-s. Ca am trait pana acum. Stiti cum se intampla cand vorbesti despre copii. Cat are? Un an si o luna. Si sora lui? Doi ani si o saptamana. Asa si eu, la celalalt capat: am 78 de ani si trei luni. Dar, sa revin, am avut noroc pentru ca, dintr-o intamplare, m-am apucat de actorie. A fost o fata, Simona, traieste acum la Oradea, care mergea la un ateneu popular, la dansuri. M-am dus dupa dansa. La dansuri era de obosit, la cor nu-mi placea sa stau cu coatele stranse, intre altii. Asa am ajuns la actorie. Am facut figuratie, pana in 1952, cand am terminat Scoala Medie de Arhitectura si apoi am mers la Teatru. Am fost in clasa d-nei Aura Buzescu.
-V-a folosit Arhitectura?
-Orice fel de scoala iti foloseste. Invatarea pentru o meserie iti da rigurozitate, deprinderea de a urma un plan. In actorie e mai greu, fiindca depinzi mai putin de tine. Eu am avut norocul sa fiu scolit de oameni generosi. Unii ascund secretele. Exista si altii, atenti la cei ce vin dupa ei. Acestia fac societatea sa progreseze.
Primul mare rol?
-Storin mi-a spus, in teatrul d-nei Bulandra, unde era coproprietar: un mare actor trebuie sa-l joace pe Danton. Sa ceri sa-ti dea Dantonul! Camil Petrescu, care a scris Danton, spunea ca piesa e nejucabila. Chiar am avut o „discutie” cu el, dupa moartea lui, intr-o carte pe care am scris-o: uite, maestre, ca s-a jucat. Intai s-a pus la Radio, apoi si pe scena.
-Cenzura?
-Evident ca ideologia comunista tinea cu Robespierre, nu cu Danton. Au fost vizionari ale cenzurii, au spus taie aici, taie dincolo. Eminenta cenusie, Dumitru Popescu Dumnezeu vroia sa se joace piesa. El a inventat un lucru. Cand Danton zice: asa, asa, asa, din culise sa se auda un comentariu: nu e chiar asa! O chestie ciudata, prin care se exprima punctul de vedere oficial. Oamenii intelegeau, insa. Si piesa s-a jucat. Din bvd. Balcescu pana la pompa de benzina din spatele Nationalului, atat de adanca era scena. Montare foarte grea, distributie impresionanta. Astazi, asa ceva, cu folosirea tuturor mijloacelor, de la trape la plafon, cu tot ce are teatrul, mai vedeti in „Vizita batranei doamne”.
-Ati avut mai mult roluri negative?
-Fiind un tanar bine, zic eu, am avut si multe roluri pozitive. Rolurile negative sunt, de fapt, mult mai generoase. Te lasa sa-ti pui poalele in cap, din cand in cand. Ca personaj pozitiv trebuie sa dai un exemplu, nu poti face tot ce-ti trece prin minte. Am avut si roluri bune in postura de victima. „Inghititorul de sabii” il consider unul dintre cele mai bune roluri ale mele din cinematografie. „A durat o luna sa-mi faca ochiul”
Cel mai greu rol?
-Mi-a cerut mult efort rolul din „Cel mai iubit dintre pamanteni”. Personajul nici nu prea exista in carte, apare doar un paragraf, cand cere un plovar. E un personaj construit impreuna cu regizorul Serban Marinescu: un intelectual, un fost medic, care canta Marseilleza in limba franceza, dar a devenit tortionar. Si care, pana la urma, agreseaza sexual personajul interpretat de Stefan Iordache. Scena violului e oribila. Dar mult efort mi-a cerut „machiajul”. A durat o luna pana sa-mi faca ochiul, fiindca acel ochi de sticla, de regula, se baga intr-un gavan gol. Asa ca a trebuit sa-l slefuiasca, la Spitalul Militar, pana s-a potrivit peste, ca un pardesiu. Se punea xilina, ca durea, la proba. A iesit atat de bine ca regizorul a spus: Asa ramane, personajul, tot filmul. Initial era vorba sa joc cu ochiul respectiv doar o scena, cand personajul e mort, dupa ce ii da cu satarul in cap. Vezi interviul integral pe ww.docotorulmeu.net.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
