Una dintre cele două scrisori ale lor, făcute vreodată publice, a venit în 1967, după o perioadă de câțiva ani în care cei doi nu au mai corespondat, lucru care-l înfuriase pe Woody Allen. Este scrisă în stilul caracteristic al lui Groucho, care-l considera pe prietenul său "cel mai important talent umoristic".
[caption id="attachment_234885" align="alignleft" width="312"] sursa foto: lettersofnote.com[/caption]Fără Groucho Marx probabil că n-ar fi fost apreciat vreodată nici Woody Allen. Croucho și restul fraților Marx au fost pionierii brandului de umor evreiesc din New York, care, după cel de-al doilea Război Mondial, a devenit unul dintre aspectele definitorii ale comediei americane. Cei doi s-au cunoscut în 1961 și au păstrat o prietenie trainică, în ciuda diferenței de vârstă de 45 de ani.
Piesa la care se face referire în scrisoare este "Don't drink the water", scrisă de Allen, care a avut un succes uimitor, jucându-se de 598 de ori, la trei teatre diferite de pe Broadway.
22 martie 1967
Dragă WW,
Goodie Ace i-a povestit unui prieten șomer că ai fost dezamăgit sau enervat sau fericit sau beat că nu ți-am răspuns după scrisoarea pe care mi-ai trimis-o acum câțiva ani. Știi, desigur, că nu e niciun profit financiar în a răspunde la scrisori - decât dacă sunt scrisori de credit din Elveția sau de la mafie. Îți scriu fără tragere de inimă, pentru că știu că faci șase lucruri simultan - cinci incluzând sex. Nu știu de unde ai timp să te conformezi.
Piesa ta va rula încă, am încredere, atunci când ajung în New York, în prima sau a doua săptămână din aprilie. Asta trebuie să fie teribil de enervant pentru critici, care, dacă-mi amintesc corect, au spus că nu va fi primită pentru că e prea amuzantă. Acum, ea continuând să se joace, trebuie să fie încă mult mai deranjați. Același lucru s-a întâmplat și cu piesa fiului meu, la care a colaborat cu Bob Fisher. Morala este: nu scrie o comedie care să facă publicul să râdă.
Problema criticilor a fost discutată încă de când am avut ceremonia de Bar Mitzvah, acum aproape 100 de ani. N-am mai povestit asta nimănui, dar am primit două cadouri când am trecut atunci de la copilărie la ceea ce-mi imaginez acum că este bărbăție. Un unchi bogat mi-a dăruit o pereche de ciorapi negri, lungi și o mătușă, care încerca să mă dea pe spate, mi-a dat un ceas de mână de argint. La trei zile după ce le-am primit, ceasul a dispărut. Motivul dispariției era că fratele meu Chico nu juca biliard nici măcar pe aproape pe cât de bine credea că o face. L-a amanetat la un magazin la intersecția 89'Street cu Third Avenue. Într-o zi, când hoinăream, l-am descoperit atârnând în vitrina casei de amanet. Dacă n-ar fi avut inițialele mele gravate pe spate, nu l-aș fi recunoscut pentru că soarele îi îndepărtase lustrul atât de tare, încât devenise negru-cărbune. Șosetele, pe care le purtasem o săptămână fără să le spăl vreodată, erau de un verde pătat. Asta a fost toată recompensa mea pentru că supraviețuisem 13 ani.
Și acesta este, pe scurt, motivul pentru care nu ți-am mai scris de ceva vreme. Încă port ciorapii - nu mai sunt doar ciorapii mei, sunt pur și simplu parte din picioarele mele.
Mi-ai scris că vii aici în februarie și, într-o furie de entuziasm, am procurat atâtea delicatese, încât dacă le-aș fi păstrat în fâșii de bancnote și nu în fâșii aranjate pe platou, ar fi fost de ajuns pentru contribuția mea la United Jewish Welfare Fund din 1967 și '68.
Cred că o să stau la hotelul St. Regis în New York. Și pentru numele lui Dumnezeu, oprește-te din a avea atâta succes - mă înnebunește chestia asta.
Scrisoarea se încheie în stilul umoristic caracteristic lui Groucho: "My best to you and your diminutive friend, little Dickie".
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
