EXCLUSIV  Festivalul internațional al filmului de la Valladolid. Un covor verde pentru culegătorii de spice

Magda Mihăilescu / 02 noi 2018 / 14:19 Salveaza PDF Comentarii
Un Spic de aur onorific pentru Matt Dillon
Descriere foto: Un Spic de aur onorific pentru Matt Dillon

Ce-a de-a 63-a ediția a Festivalul internațional al filmului de la Valladolid, unul dintre cele mai vechi din Europa, a tras cortina.

De ce verde? Din mai multe rațiuni. În primul rând pentru că festivalul, unul dintre cele mai vechi din Europa, ajuns la cea de a 63-a ediție, apără, din toate puterile, valorile ecologiei, deși aceasta nu face parte din principala sa țintă tematică.

Prin unele filme selecționate, seminarii, colocvii, expoziții ține să ne amintească datoria față de planeta noastră, mult iubită în general, mai puțin în amănuntele vieții de fiecare zi. Apoi - verdele este culoarea tinereții, a ceea ce răsare iar festivalul, cunoscut și sub numele de Seminci (Semana internacional de cine - Săptămâna internațională a cinematografului) iubește și promovează noii autori, debutanții, pe cei aflați la început de drum. În sfârșit, verde - pentru că ne-am cam săturat de banalitatea sintagmei "covorul roșu" folosită, astăzi, unde vrei și nu vrei.

Berenice Bejo, protagonista filmului Quietud de Pablo Trapero

Cât despre spice, reamintesc că premile supreme ale manifestării de la Valladolid sunt Espiga de oro și de plata, Spicul de aur și de argint. Unele își găsesc chiar de la bun început proprietarii, cele onorifice, bineînețeles, cum a fost, în acest an, Espiga de oro acordat starului american Matt Dillon (54 de ani), un îndrăgostit de orașul inimă a regiunii Castilla y Leon, altfel nu se explică de ce se află aici pentru a patra oară. Considerat de faimosul critic Roger Ebert cel mai bun actor al generației sale, alături de Sean Penn, Matt Dillon a dorit să onoreze invitația, în ciuda neconcordanței calendarului cu agenda sa. Ar fi trebuit să închidă festivalul, atunci când se proiecta filmul Honey in the Head (Mierea din cap) al regizorului german Til Schweiger (cu Nick Nolte, printre mulți alți americani), a venit, însă, la început, atunci când i-a permis timpul, cucerind din nou ziariștii cu modestia sa, vorbind cu admirație despre regizorii cu care a lucrat - Coppola, Van Sant, Lars von Trier.

Jose Coronado, unul dintre cei mai iubiti actori spanioli a deschis festivalul cu Tu hijo

Nu a evitat întrebările despre președinteleTrump, menționând că nu vede, din păcate, niciun lider capabil să schimbe, astăzi, soarta lumii. Dacă seara inaugurală a fost însuflețită de prezența sa și de așteptarea bucuriei de a vedea filmul Tu hijo (Fiul tău) cu unul dintre cei mai iubiți actori spanioli, Jose Coronado, "la clausura", seara de închidere, cea în care s-a anunțat palmaresul, nu a stârnit prea mult entuziasm.

Nu au fost, ce-i drept, semne de protest, dar nici de spontană aprobare a unora dintre premiile stabilite de un juriu în fruntea căruia s-a aflat regizorul portughez Miguel Gomez. Dacă nu ar fi avut de unde să aleagă, poate dezamăgirea ar fi fost mai mică. A derutat opțiunea copleșirii filmului canadian Genèse, al lui Philippe Lesage, cu premiul suprem, Espiga de oro, căruia i s-au adăugat Premiul pentru regie (Mejor Director) și Premiul de interpretare masculină (Mejor actor) atribuit tânărului Théodore Pellerin. Genèse a apărut multora drept un film incert, ezitant despre dificultatea trecerii pragului despărțirii de adolescență, cu toate tulburările ei, inclusiv impulsurile homosexuale.

Dacă ar fi rămas numai în această zonă, poate că nu și-ar fi pierdut coerența nucleului narativ, dizolvat în povești adiacente, cu personaje răsărite de nu se știe unde. Nu sunt singura care s-a întrebat cum s-a putut trece peste un film atât de puternic, cu o structură solidă, de beton, precum The Guilty - Vinovatul (Den Skyldige) al regizorului danez Gustav Möller, distins doar cu Premiul pentru cel mai bun scenariu ( Emil Nygaard Albersten și Gustav Möller). Filmul (favoritul criticii, care i-a acordat cele mai mari note) este, în primul rând, un pariu artistic al regizorului de a nu ieși din ieși din spațiul strâmt al unui birou în care un polițist de la servicul de urgențe răspunde apelurilor disperate ale unei femei și ale unei fetițe agresate.

Emanuel Parvu, premiat la Valladolid

Urmărind dramaticele schimburi de replici dintre aceste personaje dintre care doar unul este văzut, spectatorul își compune, mental, timp de 85 de minute, propriul film, care nu mai are nevoie de alte imagini decât cele pe care ni le fabricăm și proiectăm singuri, în spațiul infinit de dincolo de ecran. Ca să nu mai vorbesc de protagonist, Jacob Cedergren, singur cu spaimele sale numai de noi știute. Aflat la al doilea titlu, danezul Gusrav Möller este un nume care trebuie urmărit. La polul opus sobrietății de gheață a acestuia, am descoperit un film al cărui amestec de violență și de poezie, de dramă și de lejeritate, de realism și de magie a cotidianului ne-a amintit de Kusturica, cel atât de ispititor, dar și atât de greu de imitat.

Când deslușești cât de cât formula aerului kusturițian- farmecul nu se lasă așteptat. Acesta mi s-a părut a fi prezent în filmul Jaulas (Cuștile) al regizorului sevillian Nicolas Pacheco, mai mult decât promițător la debutul său. Am întâlnit în povestirea sa tragic-comică și un român, mai exact visătorul personaj al unui român, Vasile, jucat de un român, necunoscutul pentru noi Ștefan Mihai. Dar, pentru că a venit vorba: din diferite motive, cinematograful nostru nu se abate prea des pe la Valladolid și este păcat. Festivalul se bucură de prestigiu în lumera profesioniștilor, mai ales după ce structura sa modernă, imaginată și consolidată cu ani în urmă de directorul Fernando Lara, preluată de actualul conducător, Javier Angulo, l-a impus definitiv.

Theodore Pellerin, tanarul actor canadian desemnat Cel mai bun actor

În 2000, tânărul nostru cineast Dragoș Iuga obținea aici un Spic de argint pentru scurtmetrajul Nu. De atunci a curs multă apă. Abia în acest an am retrăit bucuria unui alt premiu adus acasă de un alt tânăr, Emanuel Pârvu, răsplătit cu premiul pentru cel mai bun scurtmetraj străin al secțiunii Punto de encuentro (Punct de întâlnire) pentru Totul e foarte departe.

Autorul, regizor și actor, își exersează și aici, ca și în lungmetrajul său de debut, Meda sau partea nu prea fericită a lucrurilor, o anume disponibilitate pentru descifrarea trăirilor mai greu de acoperit cu ajutorul cuvintelor. Revenind la palmares, las la o parte unele nemulțumiri care țin, poate, de subiectivismul criticilor. Bunăoară, chiar Premiul Fipresci, al Criticii internaționale, poate surprinde, dacă avem în vedere că el nu s-a oprit în dreptul unui nume nou, deși au fost, slavă-Domnuui, ci al unui mare consacrat, Denys Arcand (Canada) care, cu La chute de l'empire américain (Căderea imperiului american) încheie trilogia satirică despre societatea contemporană. Au existat și coincidențe fericite, cum a fost Espiga de plata (Spicul de argint) cules de germanul Thomas Stuber cu In den Gängen (o traducere mai adecvată ar fi Culoarul), un alt film despre spații inchise și singurătate.

Cât despre solitudinea absolută, ancestrală, pe aceasta am întâlnit-o în filmul Aga, al lui Milko Lazarov (Bulgaria), distins cu Premiul Mejor nuevo director (Cel mai bun nou regizor) care ne-a trimis printre zăpezile Nordului îndepărtat. Și, ca peste tot în lumea festivalurilor, au existat filme bune rămase în afara palmaresului, precum încântătoarele Notti magiche (Nopți magice ) al lui Paolo Virzi sau Mi obra maestra (Capodopera mea) de Gaston Duprat.

Atât italianul cât și argentinianul, foarte cunoscuți și premiați, altădată, la Valladolid, ne-au amintit cum își face de cap ipocrizia din lumea artei, fie aceasta a cinematografului sau a picturii. Ipocrizie-ipocrizie, dar cât farmec și cât umor!



Te-ar putea interesa








Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?


Copyright 2018 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.26