Ești un părinte bun?
Pentru un copil părintele este primul om la care se raportează, o sursă pentru cunoașterea lumii, un suport pentru propria dezvoltare, un model pentru viața lui din trecut, prezent și viitor. Multe alte persoane, întâmplări și lucruri își vor pune amprenta pe modul în care el o să crească, dar părintele rămâne centrul acestui univers. Iată de ce, în tot acest context, nu putem să nu ne punem întrebarea: suntem părinți buni? subliniază profesorul doctor Ion-Ovidiu Pânișoară, Director, Departamentul de Formare a Profesorilor, la Universitatea din București.
Ca să dăm un răspuns – fie el și parțial – trebuie să ne uităm un pic pe ce trebuie să fie și să facă un părinte. În volumul Ghidul profesorului mă raportam la Departamentul de educație - SUA care pune pe primele locuri câteva aspecte esențiale:
Exprimarea iubirii. Părinții își iubesc copiii – acest lucru are aproape o valoare de definiție. Este vorba despre o iubire necondiționată, totală, fără limite, o iubire care nu exclude sau nu intră în opoziție cu alte roluri de părinte (spre exemplu cel de stabilire a limitelor). Mulți părinți înțeleg greșit exprimarea iubirii și cred că asta presupune că trebuie să „nu-i supere pe copii” ceea ce duce la răsfăț și egoism din partea acestora. Exprimarea iubirii înseamnă să nu te temi să-i arați copilului tău acest lucru în fiecare clipă a vieții tale (chiar și atunci când trebuie să acționezi cu severitate, chiar și atunci când nu îi iei cadoul pe care îl dorește, chiar și atunci când vă certați etc.). Un părinte este iubire pentru copilul său – acest lucru vine pe primul loc întotdeauna.
[citeste si]
Oferirea de suport. Pentru copil creșterea nu este ușoară, ea presupune obstacole (uneori adevărate drame!). Mai mult, el nu are experiența de viață a părintelui, uneori (sau deseori!) nu are încredere suficientă în propriile forțe că o să reușească, poate să ajungă debusolat, trist, să se simtă neînțeles. Părintele este cel care trebuie să arate înțelegerea pe care o așteaptă copilul, să-i ofere sprijin, să-l ajute să învețe cum poate să se ajute singur...
Stabilirea limitelor și lecția responsabilității. Spuneam mai devreme că părintele este cel care trebuie să îi arate copilului o iubire necondiționată – ceea ce nu intră deloc în contradicție cu faptul că tot părintele trebuie să traseze limite, trebuie să îi arate copilului ce este bine și ce nu este bine și să-l învețe să fie responsabil, să-l conducă pas cu pas spre maturitate. Acest lucru începe prin sarcini punctuale – curățenia în propria cameră, ajutor la treburile familiale și ajunge apoi la o largă perspectivă a responsabilității în care copilul își acceptă și reflectă la consecințele pozitive sau negative ale comportamentului lui.
Vezi continuarea pe performante.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Ion Iliescu, lecție pentru ”noua clasă politică”, greu de înțeles de către luzării momentului de Val Vâlcu
