• Dincolo de Firea, Pandele şi Godei, ce dor mi-e de bunici! Bătrânii noştri ar trebui să fie ai noştri, nu ai statului. Să-i preţuim, să le deschidem uşa şi să le facem poftele cât încă mai au zile

Se-ntâmplă lucruri groaznice cu bătrânii României şi în afara azilelor groazei! Dincolo de pumnii strânşi a aşteptare ai lui Pandele, de zilele în care Firea n-a mai ieşit din casă şi de degetele înfipte în obrazul lui Godei, părinţii şi bunicii noştri au parte de rele tratamente şi dacă nu-s cazaţi prin vreun cămin social. A fost aşa de când lumea. Mulţi sunt umiliţi chiar şi la ei în casă de către gineri sau nurori, de îngrijitoarele la domiciliu, de vecina care vine să cureţe după ei şi bombăne că nu-i plătită destul, de nepoţii cărora "li s-a luat" şi exemplele ar putea curge fără oprire. Doar eu, pe lângă mine, am situaţii cu mult mai "de groază" decât în azilele lui Godei.

Aveam, cândva, o bătrână-n bloc care plângea, ţipa în casă, striga ca din gură de şarpe de dimineaţă până seara. Nu era abuzată, doar că femeia avea, pesemne, probleme psihice. La un moment dat nu se mai auzea nimic din apartament. Am aflat apoi că fiul îşi seda mama. Îi dădea pastile să doarmă încontinuu şi, astfel, să scape de gura ei. O trezea, probabil, doar când bătea poştaşul în uşă ca să aducă pensia. Poveşti sunt multe, cu sutele. Sunt atât de multe orori la adresa bătrânilor şi-atâtea nedreptăţi încât nu ne-ar ajunge niciodată timpul să le spunem pe toate.

Da, nu e îngrozitor să-ţi laşi părinţii sau bunicii la un cămin de stat sau privat unde ştii că va avea parte de îngrijire, hrană la ore fixe, prieteni şi poate şi-un strop de iubire. Nu toţi au timp şi disponibilitate să se ocupe de dragii lor aşa cum şi-ar dori. Au familii numeroase, copii la şcoală, probleme la serviciu, deplasări, casa plină... şi atunci sigur că rămâne o opţiune bună să-i duci acolo unde le-o fi poate mai bine. E primul gând. Situaţiile diferă de la una la alta. Condiţia medicală e şi ea importantă. Să-ţi duci părintele sau bunicul la azil e ok. Dar să fie un azil ca un cămin şi un cămin ca o casă! Cu oameni competenţi, pregătiţi... Ba nu! Cu oameni. Punct. Şi-ar fi destul.

Dor de maia şi taia

"Unde a îngropat torţionarul bătrânii pe care îi lăsa fără case", "Cum erau ţinuţi în mizerie bătrânii lui Godei", "O femeie a intrat sănătoasă în azil şi a ieşit desfigurată şi pe jumătate paralizată", "Godei ducea bătrânii cu autobuzele lui Pandele", "Firea făcea...", "Budăi dregea..." - unele sunt realităţi îngrozitoare de care, da, e nevoie să ştim dar care, la un moment dat, te lasă fără aer.

Cu ochii-n tv, după săptămâni de anchetă, interogări, interpretări, probe la dosar, dezvăluiri ruşinoase, complicităţi, încrengături, înregistrări, muşamalizări, demisii de onoare şi noi învestiri, brusc, aşa... mi s-a făcut un dor teribil de bunicii mei pe care numai Dumnezeu putea să mi-i aşeze în cale şi care n-au sfârşit nici în azile, nici în case cu nurori cărpănoase.

După atâtea feţe blurate şi ochi învineţiţi câte am văzut pe "sticlă", m-a luat dorul de chipul bunicilor mei. Ieri, o bătrână dintr-un reportaj legat de "azilele morţii" îmi părea că seamănă atât de mult cu maia mea cu ochi albaştri care nu mai e cu mine şi cu noi de mai bine de 15 ani. Mi-aduc aminte că-mi băgam nasul în obrajii ei ca să simt cu miros poveştile. Mi se părea că-n pielea ei sunt impregnate toate basmele cu zmei decapitați și snoavele de noapte bună iar pe șorț îi stau adunate toate rețetele de magiun și zacuscă cu care ne-a încântat simțurile de la o toamnă la alta.

Şi azi parcă mai văd cum buna mea punea pasu-n bătătură asemenea Altețelor Regale și călca mereu potecuța din fața casei ca-n tinerețe, de parcă, pe undeva pe la tâmple, cineva i-ar mai fi fredonat încă, în surdină, tangourile de altă dată. Credeam, pe atunci, că din bolta tălpilor ei răsăreau aștri de lumină! Altfel, de unde umbletul suav? Doar palmele ei știau câtă usturime-n piele și câtă sudoare adunată pe gulerul cămășii au făcut să se înalțe casa din chirpici în care a locuit aproape toată viaţa, fără wi-fi, fără termopane și fără parchet laminat. Sau pentru câte ploi a implorat cerul până ce livada cu meri să arate cum arată acum. Pentru entertainment, buna mea n-avea nevoie decât de-un pachet de cărți, bobi de porumb, fursecuri, romanțe și-o după amiază numai a ei. Nu-i trebuia televizor cu telecomandă. Un baston de care să-și agațe pasul până la buton și…odaia începea deja să răsune a folclor și câteodată a știri cu moaște, câini eutanasiați și politicieni corupți.

Nicăieri nu-i ca acasă

Bătrânii n-au nevoie de mult. Nici de lux. Nici de blide cu vârf. Eu cred că niciun azil n-ar putea vreodată să aibă "condiţiile" de acasă, alea care întotdeauna, dar întotdeauna, sunt mai bune, unde totul e mai cald, mai gustos şi mai curat. Din câţi bătrâni cunosc n-am întâlnit pe unul care să facă nazuri la masă, mai toţi mănâncă “ce e.” Mai au căte-o poftă de copil, din când în când, dar ce uşor ne e în zilele noastre să le facem mici bucurii şi să le luăm ceva bun atunci când îşi doresc asta!

Inclusiv maia mea avea, din când în când, pofte ascunse de profiterol, sorbet de pere sau friptură de vițel. Dar pentru că poftele apăreau în zile cu puțin sau cu o săptămână înainte de pensie, și le ținea dinadins la secret și nu spunea nimănui că râvnește la delicatese. Doar eu reuşeam să-i mai smulg câte o dorinţă. Iar dacă pe masa din bucătărie avea doar două bucăți de plăcintă și-i avea în vizită pe amândoi nepoții, ne spunea că a servit deja desert sau că stă prost cu glicemia. Așa era buna mea. Şi cred că toate bunele şi bunii-s la fel. Copii îmbătrâniţi cu drag de viață și de tot ce aduce plăcere. Miracole umblătoare prin colbul ulițelor! Oameni simpli cu ițe încâlcite pe suflet şi cu gândul neatins de nevredniciile lumii. Ne-ar lăsa, dacă ar putea, o ladă de zestre cu vorbă bună, doine din bătrâni și tâlcuri nedeslușite încă. Şi-atunci, te întreb: cum să laşi nişte suflete luminate să umble pe-ntuneric? N-o fi mai bun, oare, bolul cu ciorbă chioară de acasă decât dumicaţii înghiţiţi de frică şi înghiontelile nu ştiu căror asistenţi în zilele lor mereu proaste? Dar, din nou, discuţiile sunt complexe, iar motivele şi nevoile fiecărei familii... şi mai complexe.

Poveşti cu happy-end

Măița mea de la țară știa toate poveștile în care binele învinge răul. Iar pe cele în care calul înaripat moare sau bătrânul rege este răpus de boală le rescria și le spunea cum știa ea. În răstălmăcitele ei, până și cotoroanțele-și găseau ursitul! Vrăjitoarea nu sfârșea otrăvită cum aflasem din cărți, căpcăunul își afla aleasa inimii taman pe fundul prăpastiei în care se prăbuşea, vraciul cel rău se lecuia de toate traumele din copilărie iar dihania din lacul blestemat, în loc să-și trăiască ultimele clipe cu săgeata celui mai bun arcaș între ochi, se făcea băiat cuminte, se retrăgea la mal și devenea salvatorul de la înec al tuturor sătenilor. 

Îmi amintesc cum am certat-o cu mulți ani în urmă: “Dar, buni, eu știam că zmeul cel rău a fost decapitat! La tine-n poveste nu moare niciodată nimeni!” Aşa minţea bunica în toate poveştile.  Cu „de-ale ei”, cu happy-end. „Ce-i aia, mamă, hepiend?” – m-ar întreba dacă ar mai fi în viață. I-aș fi răspuns: “E ca atunci când, după ce frămânți cu mare măiestrie aluatul pentru cozonacii de duminică și-l blagoslovești cu toate mirodeniile și descântecele, la sfârșitul zilei nu mai rămâne-n farfurie nici cât de pus pe-o măsea. Asta înseamnă că strădania matale a fost cu final fericit, cu happy-end: cozonacii s-au mâncat până la ultima felie! Misiune îndeplinită, maie dragă! Înțelegi?”

Ce bine ar fi ca toate poveştile cu şi despre bunici să aibă happy-end! Mi-ar fi plăcut ca binele din născocirile ei să învingă răul din realitatea noastră. Iar sclipiciul din basmele bunei mele să fi fost îndeajuns încât să se aşeze peste bubele viermănoase ale bunicilor şi părinţilor ţinuţi ca-n lagăr şi să vindece pe loc. De-aia poveştile de adormit copiii nu sunt, din păcate, şi pentru "adormit" adulţii...

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News