De vorbă cu tatăl meu!

De vorba cu tatăl meu!
de Cezar Osiceanu 

- Tata, tata, te rog spune-mi de bunicu si de unchiul tău! Asa il rugam mereu copil fiind pe tatal meu care imi răspundea mereu astfel:
- Fiule cand vei fi mare si vei putea înțelege unele lucruri cu adevărat atunci iti voi putea spune!
Si a trebuit sa fiu cel mai bun elev in școala generală la istorie si singurul elev din istoria Școlii Militare de Ofițeri de Aviatie care a avut media anuală si nota la examenele anuale si cel de stat 10! 

Si a trebuit sa omologhez pentru Romania pentru prima oară in istoria chinologiei naționale si internaționale cele doua rase naționale de câini ciobănești: Ciobănescul românesc Mioritic si Ciobănescul Românesc Carpatin! 
Si a trebuit sa merg sa prezint oficial pentru prima oară in istoria chinologica naționala si internațională la un campionat european si la unul mondial Ciobănescul Românesc Mioritic! 

Si a trebuit sa treacă timp sa fac si facultatea de drept si masteratul si sa încep si doctoratul pentru ca tatal meu sa considere ca atunci in acea seara sa poată sa imi spună povestea lor întreaga, parca intr-o premoniție a morții sale ce urma sa vina in curând! 

-Fiule, am sa iti spun acum cand eu zic ca tu poți singur sa vezi si sa apreciezi exact cine si ce a facut, dar sa știi un lucru de la mine: si tatal meu si fratele meu au iubit țara asta si nu au avut parte de nimic bun de la ea!
Pe tata il chema Marin Osiceanu, Dumnezeu sa Il ierte, si era un om dur si puternic crescut la țara, in Oltenia de unde ne vine si numele. 

Din satul Osica, județul Romanați mai exact!
Cand a venit primul război mondial l-au luat la oaste si a fost rănit la Mărăști, apoi l-au lăsat la vatra unde s-a facut jandarm pana la pensie. Toată viața l-a chinuit rana din război iar din pământul primit de la Rege o parte a dat fetelor lui dota la nunta iar pe restul i l-au luat cu japca si fara acte Comuniștii. 
Fratele meu mai mare a crescut cu visul de Romania Mare si s-a înrolat voluntar in al doilea război mondial iar pana atunci fusese idolul meu in viața. 

Oltean sadea! Subțire si vânjos, puternic si arțăgos, harnic si familist imi citea uneori seara povesti istorice in general si imi spunea din istorie câte si mai câte. Asa am aflat de Burebista, Mircea, Stefan si Vlad Țepeș!
Era calul meu de lupta si ma învața cum sa călăresc deși bietele noastre mârțoage de caruta nu prea văzuseră saua in viața lor. 

Ce mai încolo si încoace, eram un copil fericit cu asa un frate! 
Cand l-am întrebat:
- Nene (asa i se zicea la noi fratelui cel mai mare, iar eu eram mezinul familiei) de ce te duci tu la război daca nu te-au chemat ei ? 
- Mai Petrica fara frica, cum ma alinta el, merg ca sa ii eliberez pe fratii noștri romani din Basarabia, ca sunt sub ruși! 
- Pai bine nenea si daca o sa mori eu cu cine ma mai joc poarca, l-am întrebat cu candoarea copilăriei mele in voce si in suflet.
- Petrica fara frica, sa ții minte ce iti zic eu acum: Pe scut sau sub scut pentru țara mea ma voi întoarce! 
Si a plecat la oaste! 

Tata, om trecut printr-un război, i-a spus asa: 
- Fiule eu am fost rănit pentru țara asta chiar daca nu m-am dus voluntar!
Tu ești cel mai bun dintre noi si pleci voluntar pentru frații noștri!
Dumnezeu sa fie cu tine si sa te întorci acasa! 
L-am dus la tren cu tata, cu mama si cu restul fraților si surorilor mele sa il vedem plecând mândru nevoie mare in uniforma-i de oștean. 

Apoi mama era prima zilnic la poarta sa il întrebe pe Postas de vreo scrisoare de la el dar nimic. 
La știri erau de toate dar ca prin orice filtru de război. Eram intr-o seara de toamna din 1941 cand mama afla de la o vecina ca fusese aruncat in aer comandamentul armatei romane de la Odessa si nu stiu de ce am avut asa o strângere de inima 
La vreo luna de zile ne trezim la poarta, slab, prăfuit si obosit cu nenea. 
Am chiuit de bucurie si direct in brațele lui m-am aruncat 

Toti din jur plângeau, râdeau, strigau deodată de bucurie dar nimeni nu intelegea de ce el nu făcea la fel.
Am intrat in casa cu toții, mama si surorile mele il dezbrăcau, ii puneau de spălat, puneau masa si ii scoteau din dulapul lui de haine îmbrăcămintea curata si mirosind a busuioc 
Brusc a ridicat mâna si s-a facut liniște, dar o liniște de mormânt! 
A luat un creion si o bucata de hârtie din sertarul unde erau ținute actele casei si a scris atât:
Sunt surd! 

Tăcerea s-a lăsat si mai tare, dureros de tare fiule! 
Am simțit instinctiv o nevoie dureros de mare sa merg sa ma lipesc de el, sa il strâng in brațele mele firave si sa nu ii mai dau drumul niciodată! 
Cu greu m-au desprins de el.
Am aflat de la el, ne scria cu scrisul lui frumos, ca fusese de sentinelă la comandamentul din Odessa si de la suflul exploziei surzise. Il găsiseră sub dărâmături viu dar surd asa ca l-au lăsat la vatra ca soldat surd nu putea face războiul mai departe. 
Au urmat șase luni de zile in care mama la îngrijit cu leacurile ei băbești turnându-i in urechi ceara calda si cu niscaiva ierburi știute de ea

Cum necum nenea si-a revenit la noua luni de la explozie cam 80-85% si ce crezi ca făcu? 
S-a dus iar, fara sa ne zică nimic noua, sa se declare voluntar si aia l-au reprimit. 
Am plans de furie si supărare, s-au rugat de el plângând mama si surorile mele, tata rămâsese tăcut strivind o lacrima între gene dar nimic nu l-a putut îndupleca pe nenea! 

- Nu pot sa imi las fratii si camarazii sa moara si eu sa stau acasa, ne-a zis in timp ce își împacheta lucrurile 
Tu Petrica fara frica ai grija de toti si de toate ca ești singurul bărbat din casa care sa ducă numele nostru mai departe! 
Si s-a dus! La urcarea in tren ne-a mai facut cu mâna, si dus a fost!

Mama saraca nu mai avea lacrimi de cât plânsese, surorile la fel! Unde mai pui ca una dintre ele a si murit stupid înghitand accidental leșie dintr-o sticla cu eticheta de bere pe ea. 
Mai rămăsesem doar sora mea si eu in bătătura plină de copii si viața de altădată. 
Intr-un târziu, cand deja se terminase războiul, au început sa revină acasa deopotrivă soldații si cei care fuseseră prin gulagurile rusești ca prizonieri. 

De la câțiva dintre ei am aflat ca scapase de la Stalingrad, ca încercase cu mai mulți romani sa se agate de camioanele germane, dar ca soldații nemți le dădeau cu patul pustii peste mâini nelăsându-i sa urce. 
Ultima oară fusese văzut înainte de intrarea intr-o zona de viscol si de acolo nimic! 
Mama l-a căutat si printre prizonierii de la ruși si nu a aflat nimic de el. 

După seara aceea, la ceva timp, tatal meu a murit stupid lovit de tren pe șoseaua Dimieni, in capătul pistei 26 Left de la Otopeni, pentru ca niște acari Păun nu taiasera copacii crescuți intr-o zona nepermisa si nu puseseră nici o bariera in acea zona cu un trafic rutier enorm, astfel încât nu a putut vedea trenul ce venea cu 95 km/h 
Timpul de reacție necesar era de 2,5 secunde iar pentru a înțelege ce înseamnă asta rostiți cu voce tare 101,102, 103! 
Eu imi spun mereu ca a vrut sa fie ca întotdeauna aproape de mine cand aterizez sau decolez de la Otopeni!

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News