Întrucât restaurantele închideau după miezul nopţii, se mai păstra obiceiul, la cumpăna deceniilor şase şi şapte, ca după un spectacol de teatru, de revistă sau după un film (ultima proiecţie începea la ora 21), unii spectatori, soţ şi soţie, să meargă să cineze la un restaurant; nu neapărat unul de lux. Existau localuri medii, precum „Izvorul Rece”, care perpetua unul interbelic dotat cu o mică grădină, din fosta piaţă Pache Protopopescu, unde statuia primarului bucureştean fusese înlocuită cu o fântână arteziană; „Rustica”, cu o grădină între câţiva arbori planturoşi şi răzleţi, aşezat pe locul de pe panglica de asfalt care duce azi din strada Batiştei spre Teatrul Naţional, unde cânta, la începutul anilor ’60, Gigi Marga. Era un restaurant din aceeaşi categorie cu „Trocadero”, de peste drum de Universitate, cu o mică grădină bine îngrijită, ascunsă între blocuri...
Un imobil de şapte etaje a curmat, la sfârşitul anilor ’50, existenţa bodegii „Cireşica”, de pe Bulevardul Elisabeta, peste drum de Liceul „Gheorghe Lazăr”. După doi ani, pe acelaşi bulevard, rebotezat 6 Martie, la parterul unui bloc abia terminat, lipit de un impozant bloc „cubist”, se inaugura restaurantul „Cişmigiu”, cu un ring de dans circular, înalt, modern. Însă mesele noului local în care se dansa cha-cha erau aliniate ca într-o cantină. Trăsătura aceasta se va regăsi, amplificată, la alte două noi restaurante: „Mioriţa”, din apropierea Casei Scânteii, şi „Perla”, de la parterul unui bloc din intersecţia Căii Dorobanţilor cu Şoseaua Ştefan cel Mare, cu un mic bar la intrare. Erau restaurante vaste şi reci, monotone, lipsite de orice intimitate, deservite de chelneri apatici, menite să rămână aproape goale...
Bodegă de cartier sau restaurant cu meniuri bilingve şi chelneri îmbrăcaţi în smoching ori frac, în România comunizată, localul de consumaţie a fost spaţiul public cel mai depolitizat. Acolo nu încăpeau lozinci ori simboluri oficiale şi numai un nebun i s-ar fi adresat ospătarului cu „tovarăşe”, în loc de „domnule” ori „maestre”.
În anii 1961-1962, Piaţa Cercului Militar din Bucureşti îşi păstra configuraţia dată cu un sfert de veac în urmă de către primarul Dem Dobrescu. În incinta ei apăruseră însă două imobile recente. Primul, cu şase etaje şi mezanin, era situat în capătul străzii Beldiman, având la parter un magazin care desfăcea numeroase sortimente de mezeluri, preparate după reţetele de altădată, brânzeturi, vinuri înfundate, sticle de bere Rahova şi Azuga, coniac şi şampanie Zarea, mastică, lichioruri şi alte băuturi spirtoase... Magazinul se numea „Delta Dunării”. Din raionul de pescărie şi conserve de peşte de la subsol nu lipseau scrumbiile, batogul şi icrele de Manciuria. Tot acolo era un bufet cu mese rotunde şi înalte la care clienţii puteau mânca în picioare un sandvici proaspăt cu icre de crap şi bea un pahar de vin ca-n băcăniile de altădată. Dincolo de hotelul „Bulevard”, la al cărui parter se găsea Librăria Academiei, pe locul blocului ridicat în anii ’80, cu „Pizza Hut” la parter, exista clădirea Compescariei, care lăsa la vedere Biserica Doamnei.
Compescaria avea la etaj un restaurant cu preparate din peşte – îndeosebi pană de somn la grătar şi saramură de crap –, mica sa grădina oferind privelişte spre fostul bulevard Elisabeta, rebotezat 6 Martie. La sfârşitul anilor ’50 dispăruseră de aici tramvaiele, înlocuite cu nişte troleibuze sovietice posace şi greoaie.
Peste drum de Compescaria şi pe un colţ al Căii Victoriei apăruse, pe locul fostei librării Cartea Românească, bombardată în timpul războiului, un bloc de opt etaje cu colonade, aspectuos, bine integrat în spaţiu, care avea la parter magazinul „Romarta Copiilor”. Vizavi de el – clădirea impunătoare a Cercului Militar, rebotezată Casa Centrală a Armatei.
Restaurantul CCA era unul din localurile cu circuit închis din Bucureşti, frecventat de ofiţerii Ministerului Forţelor Armate, dar şi de mulţi civili care aveau permis de intrare acolo, între ei numărându-se profesori şi asistenţi ai Facultăţilor de Istorie şi Filologie de la Universitatea aflată în imediata apropiere. Uneori se putea intra la CCA şi cu un bacşiş de cinci lei strecurat în mâna portarului galonat care stătea lângă uşile batante. Localul era compus dintr-o sală de mese vastă, încadrată de două separeuri prevăzute cu cortine grele de pluş. Unul dintre separeuri era pentru colonei şi generali. Deasupra restaurantului cu ferestre înalte, oglinzi, mese din lemn masiv şi scaune cu spătarele pluşate era Sala de Marmură, unde aveau loc recepţii oficiale.
Restaurantul CCA se deschidea la 10 dimineaţa şi se închidea la 2.30 noaptea. Serviciul era bun, feţele de masă şi şervetele de bumbac pururea apretate şi imaculate, preţurile erau mai mici decât în alte localuri, neaplicându-se nici remiza. La prânz se serveau ciorbe, inclusiv ciorbă de burtă, tuslama, multe feluri de mâncare gătită, iar seara – mititei, patricieni, ficat şi fripturi la grătar cu garnitură de cartofi pai. Între specialităţile locului se aflau icrele de ştiucă sau de crap, cărora bucătarul le adăuga sifon când le prepara. Li se asociau ţuica – iarna, ţuica fiartă – şi alte antreuri: salam de Sibiu, măsline, ghiudem, brânză de Brăila, caşcaval Dobrogea, pastramă de porc, şuncă de Praga servită cu muştar...
Un litru de vin alb înfundat, nepus la comerţ, costa 12 lei, 18 fiind preţul unei sticle de trei sferturi de Muscat Ottonel autentic, cu etichetă, dar destinat exclusiv localurilor cu circuit închis. Se găseau uneori la CCA şi vinuri aduse din mici podgorii: Vânju Mare, Sâmbureşti sau Pleniţa. La ora 20 începea să cânte orchestra, a cărei solistă era alintată „Mica pariziană”. Interpreta tangouri în vogă din repertoriul Aidei Moga, Luminiţei Cosmin, dar şi cântece italiene lansate în recentele lor turnee la Bucureşti de Vico Torriani, Marino Marini, Domenico Modugno sau Claudio Villa.
La CCA veneau şi sportivi, publicişti, actori... George Calboreanu putea fi văzut adesea pe terasa localului sau în separeul pentru colonei şi generali. Rolul lui Ştefan cel Mare din Apus de soare de Delavrancea îl făcuse celebru. În 1957, Patriarhul Justinian se dusese, cu o mică suită, să vadă piesa, aşezat în loja principală a sălii Teatrului Naţional. La sfârşitul spectacolului, Patriarhul mersese în cabina actorului să-l felicite. „Cuuuuuum?!... Însuşi Patriarhul României vine în cuşca unui măscărici!”, exclamase actorul. Impresionat, Justinian a hotărât să-l invite în aceeaşi seară târzie la masă, la Palat, împreună cu întreaga distribuţie. La al doilea fel de mâncare, pe când se trecea de la vinul alb la cel roşu, diaconul care servea a ezitat să-i schimbe paharul. A adus altul, umplându-l cu vin roşu. După ce Calboreanu a sorbit cu plăcere câteva înghiţituri, diaconul l-a întrebat: „Cu care dintre vinuri rămâneţi, maestre?...” „Cu amândouă, părinte; cu amândouă!”
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Ascultă în română
