La sfârşitul anilor ʼ50 şi începutul deceniului următor, Sinaia nu mai avea aspectul unei capitale estivale. Gara regală, înrudită stilistic cu aceea de la Băneasa, se degrada ferecată, lăsată în părăsire. La Peleş soseau grupuri de vizitatori aduşi să vadă luxul în care trăise monarhia. Îşi trăgeau mai întâi peste bocanci sau pantofi, la vestiar, nişte cipici de pânză, ca să nu murdărească parchetul, şi porneau încolonaţi după ghid. Ajunşi în dreptul biroului lui Carol I, aflau că regele îşi ţinea sfetnicii în picioare în timpul audienţelor şi nu le întindea întreaga mână, ci numai unul, două sau trei degete...
În 1961 apăruse romanul O crimă la castel semnat de scriitorul Theodor Constantin. Acţiunea cărţii se petrecea la Peleş, unde o angajată a „muzeului” îl introdusese pe ascuns pe Tiberiu Fotiade, un burghez descompus, evadat dintr-o închisoare în care ispăşea delicte de drept comun. O fostă doamnă de onoare îi destăinuise pe patul de moarte că în dosul unor lambriuri de la Peleş zac ascunse nişte bijuterii. Fotiade petrecuse câteva zile şi nopţi în castel căutând comoara şi fusese observat de un ghid pe care nu ezitase să-l asasineze cu un arc şi o săgeată luate dintr-o panoplie. După apariţia cărţii, vizitatorii întrebau care este panoplia cu arcul şi săgeata ucigaşe, rămânând descumpăniţi să audă că totul era „ficţiune”. Peste un an, când a fost reeditat, romanului i s-a schimbat titlul în Urmărirea abia începe.
Soseau la Peleş şi înalţi oaspeţi din străinătate. În aprilie 1960, preşedintele Sukarno al Indoneziei, aflat în vizită oficială în România, stârnise aici câteva momente de panică. Pe când primea explicaţii despre nişte armuri medievale, Sukarno îşi întrerupsese brusc translatoarea, apucând-o de braţ şi şoptindu-i ceva la ureche. Femeia tălmăcise în auzul tuturor (suita oficială, agenţi, personalul castelului):
– Domnul preşedinte doreşte să meargă imediat la toaletă.
Privirile s-au îndreptat instinctiv înspre directorul Peleşului, un istoric de artă, care nu ştia ce să spună întrucât mersul la toaletă al preşedintelui indonezian nu era înscris în program. Apoi se îngălbenise la faţă, amintindu-şi că WC-ul biroului său era defect. Se aşternuse o tăcere copleşitoare, lungă de zece sau douăzeci de secunde, spartă de un glas disperat:
– Da’ du-l, domnule, undeva, fie şi-n curte!...
Ca iluminat sau trezit dintr-o amnezie, directorul i-a făcut imediat semn lui Sukarno să-l urmeze şi au pornit amândoi în pas alert spre baia regelui Carol I, însoţiţi de doi sau trei agenţi. Sukarno a intrat în baie, închizând uşa în urma sa. Directorul îşi lipise urechea de perete, aşteptând crispat, încordat, îngândurat, întrucât ştia că toaleta regelui Carol I nu mai fusese folosită de peste un deceniu. S-a destins la faţă după câteva minute, când, ca din depărtare, a răzbătut un zgomot de apă slobozită. Cu o expresie asemănătoare a ieşit şi Sukarno pe uşă, întorcându-se să asculte explicaţiile despre armuri.
Există în centrul Sinaiei trei clădiri emblematice, aşezate în parcul central al oraşului. Hotelul „Caraiman”, construit în 1906, îşi are intrarea în şoseaua care duce la Predeal. În anii ʼ50 îşi pierduse identitatea, transformat în casă de odihnă numerotată – 1, 2 sau 3 –, cu cantină în fostul restaurant; ferestrele, balcoanele sale şi un escalier răspund înspre parc, întocmai ca ferestrele, balcoanele şi terasa dinspre răsărit ale hotelului „Palace”, cu intrarea în strada care duce la mânăstire. Tot casă de odihnă numerotată devenise şi „Palace”-ul. Braseria, barul de zi erau închise. În fostul restaurant preschimbat în cantină luau prânzul şi cina, pe baza unor bonuri numerotate, serviţi de câteva femei îmbrăcate în halate, vilegiaturiştii sosiţi la Sinaia prin sindicat. În vârful triunghiului configurat de clădirile din parc – Cazinoul, descris în romane interbelice cu sălile sale de ruletă, bacarra, chemin de fer, crupieri în smoching, jucători şi jucătoare mai mult sau mai puţin pătimaşi. Acum, sub acoperişul fostului cazinou se juca rummy, şah, table şi ţintar, există sală de lectură, bibliotecă, iar în latura dinspre şoseaua de Predeal, o bodegă cu grătar cu infraroşii – o noutate la începutul anilor ʼ60 – pe care sfârâiau cotlete, fleici şi mititei. Clienţii beau bere Azuga îmbuteliată în sticle de o jumătate de litru, sau bere Bucureşti, în sticle de opt sute de mililitri, servită în vagoanele-restaurant. Mai circulau automotoare fabricate la Uzinele Malaxa înainte de război, alb-roşii şi alb-albastre, cu contur aerodinamic şi compartimente de clasa întâi căptuşite cu pluş turcoaz sau de culoarea zmeurei şi tetiere imaculate.
Pe aleea dintre mânăstire şi Peleş, într-un local căruia continua să i se spună Riegler, după numele fostului proprietar, era o mică braserie cochetă, dotată, în afară de grătarul cu infraroşii, cu unul dintre primele tonomate existente în România. Cu o fisă de 50 de bani înfăţişând la lucru un forjor musculos ca un culturist, se putea asculta un cântec dintr-un sumar de o sută.
Pe drumul dintre Sinaia şi Cota 1400, pavat cu piatră cubică, nu circulau decât automobile şi maşini de teren GAZ, jeepuri sovietice pe a căror licenţă începuseră să fie produse la Câmpulung Muscel noile vehicule IMS. Reţeaua de scaune care lega Sinaia de Cotă, prelungită ulterior până la Vârful cu Dor, evoca tiribombele din bâlciurile de altădată: înainte de pornire, pasagerii erau împrejmuiţi cu un lanţ protector pe care, la sosire, când viteza încetinea, un om de serviciu îl dezlega cu repeziciune pentru ca aceştia să poată coborî din mers.
Decorate după gustul de la sfârşitul anilor ʼ30, hotelul şi restaurantul de la Cota 1400 aveau puţini clienţi, dar se animau în zilele dintre Crăciun şi Anul Nou. Obicei moştenit de pe vremuri, era de bon ton să petreci Revelionul (încă se mai spunea reveion) la Cota 1400 sau la hotelul „Aro” din Braşov. Însă Sinaia începuse să fie evitată ostentativ din anii ʼ64-ʼ65 de oamenii cu pretenţii, din cauza numărului mare de cumetre şi sindicalişti care o copleşeau. Pe strada principală se perindau nenumăraţi trecători încălţaţi cu pantofi, îmbrăcaţi în haine de oraş, deşi nu erau localnici, şi femei trecute de prima tinereţe, cu baticuri pe cap. Unii trecători duceau de căpăstru aparate de radio portabile cu tranzistori, Electronica, de culoarea muştarului, cântărind peste un kilogram, din care se revărsau muzică, buletine de ştiri ori transmisiuni sportive.
Cea mai elegantă staţiune de munte din ţară devenise Poiana Braşov, unde nu existau sindicalişti, era linişte, lume puţină şi o pârtie neaglomerată de schi. Soseau aici uneori sâmbăta, rămânând până luni dimineaţa, diplomaţi străini în post la Bucureşti. La „Hotelul Sporturilor”, meniurile şi serviciul din cele trei restaurante erau de cea mai bună calitate. Urcau în Poiană pentru câteva ceasuri şi turişti occidentali ajunşi la Braşov. Unul dintre aceştia botezase „Teroarea Carpaţilor” vehiculele decapotabile de mărimea unui autobuz care legau oraşul de staţiune. Erau foste breakuri ale Jandarmeriei, cu bănci de lemn pe care pasagerii şedeau îngheţaţi bocnă, la temperaturi de -10° sau chiar -15°. Uneori ajungeau la destinaţie acoperiţi de zăpadă, dacă ningea, ceea ce se întâmpla foarte des iarna, atât la Braşov, cât şi în Poiană.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
