Mereu mi-a fost frică de moarte. Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am realizat realitatea și iminența ei. Poate că m-am gândit prea mult la ea, la prezența ei peste tot în jur. Frica de ea s-a cuibărit adânc în sufletul meu, și o simt adesea, în cele mai neașteptate momente, cum umblă prin mine ca un frig cumplit. E obsesia mea cea mai stăruitoare și intensă. Poate că ne e frică de lucrurile pe care nu le putem înțelege, de necunoscut, dar, mai ales, ne e frică să lăsăm în urmă tot ceea ce știm, tot ceea ce suntem, tot ce-am iubit și am trăit, trecutul, prezentul și viitorul, căci moartea ni le fură. E ca și cum ai da delete la un text, o operă de artă care a durat zeci de ani să fie scrisă și șlefuită, peste care creatorul va scrie altul. Ce păcat. Tu nu mai ai loc în viață, sub condeiul sorții, și orice amintire de-a ta se risipește în timp. Nici măcar n-ai transmis mai departe ceva din esența ta. Să rămână lumii. Măcar așa te-ai împăca cu ideea, ar avea un sens existența ta. Dar creatorul nu așteaptă după tine, când a expirat timpul, îți șterge orice urmă.
Nu putem concepe așa ceva, căci sensul vieții, sensul ființei noastre și a motivului pentru care ne trezim în fiecare dimineață, este chiar existența, viața
Cum putem accepta neantul, cum putem accepta să nu mai fim, adică să nu mai simțim nimic, nici măcar să nu mai avem conștiința acestui lucru? Trece peste capacitatea noastră de a înțelege. Măcar de ar fi moartea ca un somn adânc, ca un vis, în care încă exiști, în care procesele tale mintale sunt în funcțiune.
Chiar dacă mi-a fost mereu frică, mi-am dat seama cât de fragili suntem și cât de inevitabilă e moartea atunci când mi-a murit tatăl. M-am apropiat atunci periculos de mult de ea, pentru că am înțeles-o și mi-a devenit realitate. Mi-a fost frică să nu moară tata de când primise diagnosticul de diabet, în ultimii ani mergeam în camera lui să verific dacă trăiește, alteori ascultam la ușă cum respiră sau tușește și eram cu adevărat fericită și ușurată. Adesea, ca să se amuze, sătul de verificările mele, închidea ochii și se prefăcea mort, pentru că eram de-a dreptul ridicolă, apoi, întrezăream în colțul buzelor acel zâmbet ștrengăresc și respiram ușurată, râdeam amândoi și-l strângeam în brațe. Dar a sosit și ziua în care nu s-a mai prefăcut.
Peste o săptămână se împlinește un an de la ultimele cuvinte pe care mi le-a spus tatăl meu
Am avut mereu o legătură specială cu tata. Îi semănam foarte mult și poate că eram cea care îl înțelegea cel mai profund. Înainte să plece în necunoscut, am stat de vorbă. Ultima conversație a noastră. Peste fix o săptămână (acum îmi dau seama) se împlinește un an de la ultimele cuvinte pe care mi le-a spus. Acum scriu așezată în locul de unde mi-a vorbit ultima oară. Era o seară răcoroasă de mai, stăteam în grădină, el în fața mea pe canapea, eu pe fotoliu. Nu știam că avea să plece a doua zi din lumea noastră, dar un adevăr din mine, ascuns în subconștient, mă făcea temătoare. Se uita spre cer la lună, fiind parcă plecat într-un alt univers, între strălucirea Cerului și întunericul clipelor de pe pământ. Era atât de departe de mine! Pleca, fără să știu, fără să mă învețe cum să trăiesc fără el. Mi-a zis să merg în casă, că e frig și o să răcesc. N-am vrut. M-a întrebat, apoi, ce zi e și și-a răspuns singur. Miercuri. L-am întrebat atunci, ca o nebună: De ce întrebi? Ți-e frică că mâine e joi și că vei muri, căci tot într-o zi de joi te-ai născut?
A tăcut. Cum aveau să tacă toate clipele din anul care a trecut fără el. Am amorțit. Ca o piatră. N-am mai simțit, n-am mai gândit. Obișnuiam să mă pierd în gânduri nesfârșite, doar așa simțeam că trăiesc, dar de atunci n-am mai avut o astfel de viață lăuntrică. Doar când scriu deschid ușile spre adevărul din mine. În restul timpului, nu mă mai hrănesc cu trăiri, cu vise, nici măcar cu lacrimi.
M-a lovit moartea lui atât de tare, încât între viața de atunci și cea de acum e o prăpastie uriașă. Și de netrecut. N-am mai fost aceeași, cum aș fi putut să fiu? A trebuit să mă adaptez la noua realitate de viață. Moartea ființelor dragi ne strivește și ne transformă, cum n-au făcut-o ani întregi de căutări. L-am iubit pe tatăl meu dureros de mult, ca și cum sufletul meu era o parte din al lui.
După ce a murit, am ascuns înspăimântată pierderea lui într-un colț gol al ființei mele, încercând să uit și să-mi văd de viață. Mi-a fost frică să-mi amintesc și să trăiesc zi de zi cu adevărul că nu se va mai întoarce niciodată acasă. Dar acum, după aproape un an, mă trezesc noaptea din somn panicată, nu știu de ce, și-mi amintesc de tata, plină de amintirea și prezența lui. El care era atât de viu, acum nu mai e nicăieri– îmi dau seama ca o revelație, apoi încerc să adorm la loc. Parcă am murit și eu și toți oamenii. E o certitudine sfârșitul ăsta. Uneori, în tăcerea nopții, încep să grăiască amintirile din mine, parcă îi aud vocea și îi simt prezența prin casă; atât de însuflețite sunt toate, de parcă n-a plecat niciodată de aici.
Retrăiesc mereu uimită constatarea asta, că nu mai e, ca și cum ar fi prima oară, apoi, mă las învăluită de uitare.
Uneori mă revolt și încerc să las armele jos, să accept moartea, a mea și a celor dragi, căci a trăi cu frica de ea e de multe ori mai sfâșietor decât însăși ea.
Nu vom înțelege niciodată ce e dincolo de viață decât la sfârșitul zilelor. Poate că acolo ești tu, cel mai tu autentic posibil, lepădând orice povară a trupului, a timpului și a incertitudinii.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
