Într-un articol publicat în revista Arhitectura în anul 1924, scriitorul Ioan Slavici dezvăluia un fapt remarcabil: ideea construirii la București a unei catedrale „în care mulți creștini pot să se roage împreună pentru binele obștesc” îi aparține poetului național Mihai Eminescu. Propunerea a fost lansată în paginile ziarului Timpul imediat după anunțul cuceririi redutei Grivița, la 30 august / 11 septembrie 1877, de către ostașii români în Războiul de Independență.

Deși articolul original nu s-a păstrat și nu a fost inclus în volumele publicate ale operei eminesciene, mărturia lui Ioan Slavici completează această lipsă și confirmă un adevăr istoric de mare însemnătate.

Scriitorul relatează astfel momentul declanșator al inițiativei:

„Când a sosit la București vestea că Curcanii noștri au cucerit reduta Grivița, Eminescu și eu am chibzuit să publicăm în „Timpul” un articol, în care arătăm că Ștefan-Vodă cel Mare, de fiecare victorie câștigată pe câmpul de război, zidea întru mărirea lui Dumnezeu câte o mănăstire, și stăruiam ca Românii din zilele noastre să ridice și ei o catedrală la București, unde nu e nici o biserică mai încăpătoare, în care mulți creștini să se roage împreună pentru binele obștesc”.

Impactul ideii s-a resimțit rapid, după cum consemnează același Ioan Slavici:

„...Ziua următoare ne-am pomenit în redacțiune cu Beizadea Mitică, Președintele născut al tuturor întreprinderilor pornite din gând bun. Încântat de cele cuprinse în articolul publicat în Timpul, el a venit să ne spună că a hotărât să înființeze un comitet, care ia asupra sa sarcina de a porni o mișcare și de a aduna banii pentru zidirea unei mărețe catedrale, cum se cuvine să aibă Bucureștii, capitala glorioasei Românii”.

Cine era „Beizadea Mitică”?

Dimitrie Ghica, cunoscut sub apelativul „Beizadea Mitică” (31 mai 1816 – 18 februarie 1897), a fost fiul domnitorului pământean al Țării Românești Grigore Ghica. După ce a urmat studii militare la Viena și Berlin, a intrat ca ofițer în garda imperială rusească. Revenit în țară, a deținut numeroase funcții publice importante: consilier la Curtea de Apel, prefect de poliție, primar al Capitalei și deputat în Divanul ad-hoc din 1857, unde a susținut unirea Principatelor, formarea unui stat național și instaurarea unei dinastii străine.

A urcat până la funcția de președinte al Senatului (1877-1878), însă cea mai constantă implicare a sa a fost ca efor al spitalelor civile. În această calitate, a inițiat și susținut importante lucrări de utilitate publică: construirea unui spital, reconstruirea azilului Elena Doamna, ridicarea palatului Băilor Eforie și contribuția la înfrumusețarea stațiunii Sinaia.

Aceste realizări reflectă vocația sa pentru proiecte de interes național, ceea ce explică de ce s-a arătat imediat dispus să se implice și în inițiativa construirii unei mari catedrale la București.

Deznodământul

Ce s-a întâmplat, așadar, cu această inițiativă atât de promițătoare? Răspunsul îl oferă Ioan Slavici:

„Comitetul s-a înfiinţat, mişcarea s-a pornit şi banii au început să se adune; deodată însă zelul s-a potolit şi totul a rămas baltă.

Se zicea, că zidirea unei catedrale măreţe e un lucru prea mare pentru ca să poate fi scos la capăt prin subscrieri de bună voie şi guvernul a făgăduit că va purta el de grijă, ca să fie zidită, în adevăr o măreaţă catedrală, cum li se cuvine Bucureştilor tăiaţi de Calea Victoriei”.

Un astfel de final nu este surprinzător pentru contextul epocii. Obținerea independenței a trezit un puternic entuziasm colectiv, care a stimulat numeroase proiecte ambițioase; însă, odată trecut valul de exaltare, resursele materiale și organizatorice s-au dovedit insuficiente pentru realizarea lor.

În aceeași atmosferă de efervescență patriotică, la 8 octombrie 1878, armata română intra triumfal în Capitală, trecând pe sub un arc de triumf provizoriu, construit din lemn, la capătul Șoselei Kiseleff. De această dată, ideea unui monument comemorativ a avut șansa să se împlinească, iar Arcul de Triumf, ridicat mai târziu în formă durabilă, se păstrează și astăzi ca un simbol distinctiv al Bucureștiului.

Reluând firul relatării lui Ioan Slavici, aflăm că inițiativa construirii unei mari catedrale nu a fost abandonată definitiv:

„...Ani şi iar ani de zile au trecut fără ca guvernul să fi găsit răgaz şi să fi putut aduna bani pentru îndeplinirea acestor dorinţe fără îndoială vrednice de toată lauda. Numai că mai târziu s-a ivit alt Mitică, D. A. Sturza care, ajuns ministru de culte, a luat hotărârea bărbătească şi nu numai că a obţinut un credit de 5 milioane pentru ridicarea catedralei, ci a şi ales locul unde urma să se facă zidirea, - pe la fosta mănăstire Carimata, unde azi se află statuia lui C.A.Rosetti. Loc mai potrivit pentru aşa ceva nici că s-ar fi putut”.

Dimitrie A. Sturza a deținut portofoliul Cultelor și Instrucțiunii Publice între 2/14 februarie 1885 și 1/13 martie 1888, în guvernul condus de Ion C. Brătianu (9/21 iunie 1881 – 23 martie/4 aprilie 1888). În acest interval, a reușit să obțină fonduri și să stabilească un amplasament pentru viitoarea catedrală.

„Păcat numai că guvernul, din care făcea parte D.A.Sturza, a căzut mai înainte de a se fi început zidirea, iară urmaşul lui D.A.Sturza la ministerul cultelor a găsit că pentru o catedrală cu adevărat măreaţă cinci milioane sunt prea puţini şi a cheltuit banii pentru alte lucrări mai urgente şi mai folositoare”.

Carol I și ideea monumentelor naționale

După căderea guvernului, Ion C. Brătianu reorganizează cabinetul, iar Sturza schimbă portofoliul Cultelor cu cel al Finanțelor, preluat de la N. Nacu. Deși nu se mai afla direct în responsabilitatea construcțiilor ecleziastice, el răspundea acum de bugetul statului, într-o perioadă marcată de ambiții arhitecturale și modernizatoare.

Sub conducerea energicului Carol I și a unor prim-miniștri vizionari, România urmărea consolidarea statutului său de stat modern și european. În acest context, mari reforme administrative și economice erau dublate de inițiative culturale și arhitecturale care urmăreau crearea unui „strat reprezentativ de civilizație”, după cum imagina și Eminescu.

Anii aceștia sunt marcați de reconstruirea Catedralei Mitropolitane, a bisericii Domnița Bălașa, restaurarea mănăstirii Curtea de Argeș și a bisericii Trei Ierarhi, dar și de ridicarea unor edificii precum Ateneul Român, Palatul de Justiție, Palatul CEC sau Podul de la Cernavodă. Într-un asemenea elan edilitar, este legitimă întrebarea: De ce nu a prins contur și catedrala propusă inițial?

Unul dintre motivele eșecului pare a fi absența unei personalități suficient de influente și constant dedicate proiectului. Mitropoliții vremii erau puternic implicați în viața politică, iar perspectiva ridicării unei mari catedrale la București putea diminua importanța celei mitropolitane existente.

Moartea mitropolitului Calinic (1886) a generat un conflict intens între liberali și conservatori în privința succesiunii, o rivalitate ilustrată prin disputa între Iosif Gheorghian și Ghenadie Petrescu (ultimul ajungând ulterior să fie caterisit), ceea ce a deviat atenția Sfântului Sinod spre lupte interne.

VEZI ȘI: EXCLUSIV Ai hoți de energie în casă? Uită-te acum pe factură! Cum se pot dubla costurile fără să-ți dai seama

Ortodoxia avea tradiția unor biserici mai intime, dedicate reculegerii interioare, nu impunerii monumentale. În Grecia, de exemplu, catedrala mitropolitană din Atena este relativ modestă, spre deosebire de grandioasa Catedrală a Mântuitorului din Moscova, ridicată într-un alt context spiritual și politic.

Pe lângă argumentele culturale, costurile ridicate ale unui asemenea edificiu descurajau inițiativa. România era un stat încă sărac, cu priorități presante, iar fondurile erau adesea redirecționate. Tradițional, marile proiecte naționale sufereau de întârzieri considerabile, precum în cazul Palatului Primăriei Capitalei, început în 1912 și finalizat abia un deceniu mai târziu.

De ce era totuși necesară o catedrală?

Argumentele pentru o mare catedrală rămâneau solide. Catedrala Mitropolitană era consacrată pentru întreaga țară, dar extinderea granițelor după 1859 și 1918 cerea un edificiu de amploare, reprezentativ pentru noul stat. Bucureștiul, capitala unui regat în ascensiune, avea nevoie de un simbol spiritual proporțional cu ambițiile sale. Bisericuța lui Bucur dispăruse, iar necesitatea unui edificiu-simbol devenea tot mai evidentă.

După 1 decembrie 1918, odată cu împlinirea idealului național, preocuparea pentru monumente de amploare, capabile să exprime noua identitate a statului român, a fost relansată cu forță. Deși energiile constructive erau mari, mijloacele rămâneau limitate.

Ioan Slavici își începe relatarea cu un pasaj de o remarcabilă forță evocatoare:

„Se zice că nimeni nu poate să scrie istoria faptelor nepetrecute. Se poate însă scrie istoria faptelor plăzmuite, deşi ele n-au fost încă săvârşit. Înşirare de asemenea fapte e istoria catedralei Bucureştilor, pe care până acum Românimea nu s-a învrednicit încă s-o ridice întru mărirea lui Dumnezeu. La catedrala Sf.Petru de la Roma au muncit zidari, pietrari şi fel de fel de alţi meşteri şi maeştri peste două sute de ani. Minune prea de tot mare n-ar fi dac’ar trebui să treacă fie măcar şi numai o sută de ani pentru ca să se poată începe zidirea unei catedrale la Bucureşti - dacă mai e să se facă un asemenea început”.