Cătălin Albu, românul imobilizat care a obţinut incluziune profesională şi socială în Canada - Interviu

În România sunt înregistrate 643.458 de persoane cu dizabilităţi, reprezentând 2,965% din populația ţării. Pentru a veni în sprijinul acestora, dar  şi al autorităţilor, este important să fie idenificate dificultăţile întâmpinate de aceste persoane în activitățile zilnice desfășurate în spațiul public. Eliminarea atitudinii de excludere a persoanelor cu dizabilităţi, schimbarea mentalităţii cetăţenilor români, s-ar putea realiza dacă se ţine cont că un număr impresionant din rândul acestor persoane pot presta anumite tipuri de muncă, și ceea ce le împiedică ar fi lipsa pregătirii profesionale, precum şi lipsa accesului în spațiul public.

Autor: Daniela Tontsch

Cătălin Albu este un bărbat în vârstă de 35 de ani, imoblizat în scaunul cu rotile, care până la vârsta de 29 de ani, a trăit, a învaţat, a muncit în România, după această vârstă s-a stabilit în Canada alături de soţia sa. L-am rugat să ne împărtăşească hopurile si reuşitele din viaţa sa.

Reporter: Te rog să ne povesteşti despre tine şi viaţa ta, înainte de a te stabili în Canada! Ce dificultăţi ai întâmpinat în dorinţa de a studia şi de a munci?

Cătălin Albu: Este greu de cuprins o viaţă de om în câteva cuvinte dar voi încerca, pe scurt. La vârsta de doi ani, am fost diagnosticat cu o formă de distrofie musculară la spitalul de boli neuromusculare din Vâlcele, judeţul Covasna, de către Dr. Horia Radu, un nume de referinţă în domeniu la acea vreme. La zece ani am avut nevoie de scaun rulant pe distanţe lungi, iar la 14 ani s-a instalat definitiv imobilizarea. La vârsta şcolară, după multe demersuri şi insistenţe am fost acceptat la o şcoală elementară normală. Din fericire, părinţii mei au avut curajul să-şi asume eforturi mari, atât cât le-a stat în putinţă în contextul unei societăţi comuniste, ca eu să pot beneficia de un grad cât mai mare de independenţă şi să am acces la învăţământ, de pe o poziţie egală cu cei din generaţia mea. Eforturile investite în educaţie au fost nerăsplătite. Ele s-au transformat într-un capital de experienţă care ulterior mi-a deschis orizonturi nebănuite. În anul 1995 eram absolvent al unui Liceu de Arte Plastice, iar în 2001 am absolvit o Facultate de Teologie Ortodoxă. Între 2005-2006, am avut şansa şi privilegiul de a lucra la un departament de marketing al unei importante companii de echipamente industriale din România.

 Problemele pe care le-am observat constant ar fi: barierele arhitecturale şi lipsa totală sau parţială de accesibilităţi; lipsa de empatie faţă de cei cu dizabilităţi, incapacitatea de a ne pune în locul celuilalt, de a-i înţelege posibilităţile şi limitele, specificitatea şi sensibilităţile; lipsa de informaţie cu privire la un handicap sau la cultura celor cu dizabilităţi; prejudecăţile şi intoleranţa manifestate faţă de cei cu dizabilităţi; comunicarea agresivă, deficitară şi lipsa unei capacităţi elementare de relaţionare normală nu numai faţă de cei cu dizabilităţi dar şi între cei care nu experimentează o dizabilitate.

Accentuez nevoia de educaţie a celor cu dizabilităţi ca un obiectiv cheie. Încurajez din toate puterile pe părinţii care au copii cu handicap şi pe cei cu handicap, aflaţi la vârsta şcolară, să investească în educaţia lor şi să fie consecvenţi în eforturi, oricât de mari s-ar dovedi obstacolele. Capitalul celor cu dizabilităţi este mintea şi inteligenţa lor, iar acesta trebuie stimulat sub orice formă pentru a maximiza incluziunea lor în societate la vârsta adultă. Este adevărat că în România, chiar cei cu educaţie se descurcă greu, că o diploma nu mai are semnificaţia care ar trebui să o aibă. Dar experienta acumulată şi cunoştinţele rămân. Fără educaţie, şansele de integrare a celor cu dizabilităţi se reduc semnificativ.

 R: Ce te-a determinat să te stabileşti în afara României?

C.A.: Motivaţiile au fost multiple. Îmi place să cred că a fost voia lui Dumnezeu. Principala motivaţie a fost dorinţa de a dobândi independenţă, incluziune profesională şi socială reală. Canada este o ţară cu experienţă în domeniul incluziunii persoanelor cu dizabilităţi.

 R: Cum te-ai integrat social în Canada?

 C.A.: E o întrebare dificilă. Nu este uşoară integrarea într-o cultură diferită de cea din care provii. Sunt diferenţe de limbă, de mentalitate. Canada numără 33 milioane de locuitori. Aproape jumătate din ei sunt emigranţi veniţi de pe tot globul. Canada consitutie un model de toleranţă şi multiculturalism. Fiecare culege din această grădină ceea ce îi foloseşte şi păstrează din identitatea cu care a venit, necesarul care îl ajută să se simtă împlinit şi să meargă mai departe în ţara de adopţie. În ceea ce mă priveşte, trecând prin sistemul lor de educaţie, am învăţat şi am fost încurajat să-mi preţuiesc rădăcinile şi identitatea românească. Din păcate, majoritatea copiilor de emigranţi nu transmit mai departe moştenirea culturală a părinţilor.

 R: Ce formă de învăţământ ai urmat în Canada?

 C.A.: Am luat decizia de a urma o facultate dintr-o presiune socială, din dorinţa de a-mi construi un viitor aici. Am decis să urmez un program de Graphic Design la cea mai bună şcoală de Arte şi Design din Canada. Am fost admis pe baza unui portofoliu constituit din lucrări făcute atât în vremea liceului cât şi după terminarea facultăţii de Teologie. De asemeni, a fost cerută şi dovada unui test de limbă, cu punctaj specific. Mi-au recunoscut primul an de facultate. A fost o experienţă care mi-a adus satisfacţii dar care a presupus eforturi pe mai multe planuri. În Canada studiile superioare se plătesc, iar guvernele provinciale împrumută în general studenţilor bani pentru studii, bani care pot fi ulterior returnaţi în condiţii avantajoase. Limba, înţelegerea culturii locului necesită şi ele eforturi. Metodologia educaţională presupune renunţarea la inerţii moştenite şi adaptarea la noi strategii. Ritmul de lucru este infernal, la două, trei, săptămâni trebuie predate proiectele de şcoală. Ele formează nota finală. Deadlineurile sunt stricte, nerespectarea lor implică penalizări. Transportul presupune şi el un efort. Chiar dacă e accesibilizat, trebuie acoperite distanţe mari. Facultatea era la 25 de km de casă. Situaţia a devenit şi mai dinamică pentru că în timpul şcolii soţia mea a născut. Am fost nevoit de nenumărate ori să-mi iau din timpul de somn pentru a termina proiectele de şcoală la timp. Dar, slavă Domnului, asta e viaţa.

 După programul de Graphic Design, am continuat cu un Master în Inclusiv Design. Este o disciplină nouă, interesantă, care are tangenţă atât cu designul cât şi cu dizabilităţile. În speţă, programul îşi propune să creeze educatori şi lideri în domeniu care să poată oferi consultanţă în ceea ce priveşte accesul tuturor la tehnologiile digitale, crearea de produse, servicii sau politici sociale bazate pe principii inclusive.

 R: Care sunt oportunitatile de studiu pentru persoanele cu dizabilităţi, în Canada?

 C.A.: Întrebarea necesită o nuanţare. Oportunităţile sunt diferite pentru canadieni, ne referim la rezidenţi, cetăţeni  non-canadieni, vizitatori sau cetăţeni străini. În primul rând diferenţa e dată de posibilităţile de finanţare. Costurile pentru non-canadieni în legătură cu şcoala sunt mai mari în timp ce posibilităţile de finanţare sunt mai restrânse şi mai puţin flexibile decât în cazul studenţilor canadieni. Non-canadienii nu vor avea posibilitatea de a utiliza împrumuturi avantajoase pentru şcolarizare, ci vor fi nevoiţi fie să plătească din buzunar, fie să aplice pentru burse, de obicei exterioare instituţiei la care vor să înveţe. La nivel de master şi de doctorat sunt şanse mai mari ca anumite burse să fie accesate sau chiar găsite posibilităţi de muncă în cadrul instituţiei de învăţământ contra şcolarizare.

 Odată rezolvată problema admiterii şi finanţării la o instituţie de învăţământ superior în Canada, facilităţile pentru studenţii cu dizabilităţi sunt diverse. Unele ţin de infrastructura generală care este accesibilizată, barierele arhitecturale sunt depăşite, posibilitaţile de transport sunt multiple. Altele sunt legate strict de acomodarea studentului la procesul de învăţământ. Există fonduri nerambursabile care se acordă în acest sens. De pildă, unii studenţi ar putea avea nevoie de un laptop. Alţii ar putea avea nevoie un soft precum Kurzweil, un program care transcrie ceea ce utilizatorul dictează. Un student la facultatea de fotografie ar putea avea nevoie de un sistem care să-l ajute să fotografieze fară efort fizic. Mulţi studenţi au nevoie de cineva care să ia pentru ei noţite la cursuri. Există oameni angajaţi pentru aceasta. Studenţilor care scriu greu li se acordă mai mult timp la examene. Cei care au impedimente de vedere se pot folosi de cineva care poate scrie pentru ei, după cum pentru surdo-muţi cineva poate traduce şi comunica la examene. Bibliotecile oferă versiuni digitale ale unor materiale dorite, acestea pot fi accesate de student via internet. Nu în ultimul rând, cultura locului este una incluzivă şi deschisă diversităţii. Mentalul colectiv este atent la problemele celor cu dizabilităţi.

 R: Cum vezi viitorul României?

 C.A.: Viitorul începe cu clipa prezentă. După zeci de ani de comunism, lucrurile nu se pot schimba peste noapte. Este adevărat că România seamănă din ce în ce mai mult cu societăţile capitaliste în privinţa posibilităţilor de consum. Totuşi, în privinţa incluziunii persoanelor cu dizabilităţi, rămân foarte multe lucruri de făcut. Prin urmare, pentru a întrevedea un viitor mai bun, cred că trebuie să evaluăm constant momentul prezent, trebuie să identificăm ceea ce nu funcţionează şi trebuie să căutăm cele mai adecvate soluţii la problemele existente.

 Revin la educaţie. Aş menţiona o informaţie care spune multe în legătură cu performanţa învăţământului românesc. În topul celor mai bune 100 universităţi din lume pe anul 2012, Canada are în primele 25, trei universităţi, în timp ce, nici top 100, nici top 400 nu înregistrează vreo universitate din România. Avem foarte mult de recuperat pe această direcţie. Ce viitor poate avea o ţară cu un învăţământ neperformant?

 Ca persoană cu dizabilitate aş adresa trei zone care necesită îmbunătăţire. Am observat în România anului 2012 o inconsistenţă a standardelor de design şi a aplicării lor. Unele trotuare sunt complet accesibilizate, altele pe jumătate, iar multe altele deloc. Rampele continuă să fie construite la unghiuri imposibil de abordat. În Canada nu se construiesc rampe cu înclinaţie mai mare de zece grade, iar arhitectii găsesc soluţii inteligente şi elegante, indiferent de elevaţia intrării şi indiferent cât spaţiu e nevoie pentru rampă. Sunt instalate lifturi acolo unde nu e posibilă o rampă. În România continuă să fie date în folosinţă clădiri noi care nu îndeplinesc standarde minimale de accesibilitate. Nici bisericile nu par să fi luat în serios incluziunea celor cu dizabilităţi.

 Serviciile publice au nevoie si ele de îmbunătăţire. Am observat că nimeni nu zâmbeşte în comunicarea cu clienţii. Am constatat tot felul de situaţii de neprofesionalism în instituţiile publice. Comunicarea faţă de client trebuie îmbunătăţită, limbajul si atitudinea adapatate în funcţie de profilul clientului. Apoi, cei cu dizabilităţi ar trebui să aibă tratament prioritar în spaţiul public. Folosind transportul public, fie şi accesibilizat, mi s-a întâmplat să ‘ratez’ autobuze doar pentru că unii şoferi că nu mă ‘vedeau’ în staţie, deşi eram acolo. În Canada, pe transportul public regula este că cel în scaun rulant e îmbarcat primul, ceilalţi aşteaptă sau intră pe o altă uşă. La orice bancă din Canada, cel cu dizabilitate are un ghişeu desemnat, unde orice lucrător liber îl va prelua.

 Nu în cele din urmă, însăşi atitudinea celor cu handicap necesită o reevaluare. Încă observ o atitudine pasivă şi defensivă a celor cu dizabilităţi. La nivel organizat, observ acea lipsă de compasiune chiar între cei cu dizabilităţi şi un impuls de junglă, bazat pe principiul: supravieţuieşte cel care monopolizeaza primul resursele. Lipsa prezenţei şi iniţiativei persoanei cu dizabilităţi pe transportul public, în instituţiile publice şi în orice spaţiu public constituie oportunităţi pierdute de a interacţiona, de a se face înţeleşi, de a comunica nevoi specifice şi de a fi acceptaţi de către semeni. Cu cât cei cu dizabilităţi vor fi mai prezenţi, mai activi, mai vocali şi mai uniţi în spaţiul public, cu atât şansele ca drepturile lor să fie corect implementate cresc. Relaţia cu mass-media e vitală pentru cei dizabilităţi în România. Dincolo de nevoile individuale, este necesar să fie articulate proiecte mari şi inteligente, cu acoperire largă, dezbătute în spatiul public şi chiar folosită presiunea spaţiului public acolo unde lucrurile bat pasul pe loc. România este parte UE, iar UE este din câte ştiu un promotor al drepturilor celor cu dizabilităţi. România trebuie să-şi îmbunătăţească infrastructura şi pe linia accesibilităţilor, o obligaţie rezultată din aderarea la UE.

 Recomand oricărui român să viziteze orice ţară din lume care a dezvoltat o cultură a incluziunii. Nu e nevoie să reinventăm roata, sunt atât de multe lucruri care există deja, care pot fi adoptate sau de la care se poate învăţa enorm.

 R: În viitor te gândeşti să te întorci acasă?

 C.A.: Mi-am pus şi încă îmi pun această întrebare. Acasă mă simt şi aici, acasă mă simt şi în România. Am vizitat recent România după o pauză de câţiva ani. Nu exclud posibilitatea de a mă întoarce, dar este puţin probabil de a o face în viitorul apropiat.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News