George Friedman: pentru SUA acordul direct cu țări NATO, ca România, este mai important decât organizația

Descriere foto:

George Friedman, fondatorul Stratfor, agenția privată de servicii de informații, înființată în 1996, în Texas, și în prezent analist la Geopolitical Futures, i-a acordat un interviu lui Flaviu Predescu.

Stratfor și-a câștigat recunoașterea la nivel mondial prin strângerea și procesarea de informații din întreaga lume, pe care le folosește în realizarea de rapoarte, știri economice, politice și geopolitice, precum și analize militare.

În interviul realizat de Flaviu Predescu, în revista Cultura, pe care îl redăm mai jos, Friedman susține că România se află „într-o regiune de o incertitudine aparte, care nu include doar Rusia, dar și Turcia și Balcanii”, iar pentru asta trebuie să-și apere interesele comune împreună cu SUA. Totodată G. Friedman nu își arată pesimismul față de NATO ca organizație, considerând că prin lipsa capabilităților militare, Germania dar și alte țări au abandonat NATO. La polul opus se află Marea Britanie și România, care dețin capabilități și sunt astfel bineveniți în relația cu SUA, mai susține Friedman.

Flaviu Predescu: România sărbătorește 100 de ani de la Marea Unire, un moment care nu ar fi fost posibil fără sprijinul Statelor Unite. Cum evaluați impactul acestui moment astăzi și în viitor, dat fiind faptul că România și Statele Unite au o prietenie de lungă durată și un Parteneriat Strategic construit în jurul valorilor împărtășite ale libertății și democrației, precum și un angajament reciproc pentru dezvoltarea securității transatlantice și a prosperității comune?

George Friedman: Consider că cel mai important principiu al prieteniei dintre țările noastre este cel al intereselor comune. Avem nevoie unii de alții. România are nevoie de garantarea securității sale într-o regiune de o incertitudine aparte, care include nu doar Rusia, dar și Turcia și Balcanii. Aceștia nu sunt neapărat adversari, însă toți generează incertitudini. Pentru Statele Unite, România reprezintă o zonă sigură din care să observe și să reacționeze la evenimentele din regiune. Ca democrații liberale, împărtășim filosofii politice comune, însă ceea ce ne leagă sunt interesele noastre comune.

F.P. : Care este rolul României în ansamblul securității euro-atlantice și în mod special în regiunea Mării Negre, date fiind robusta sa cooperare de apărare cu SUA și rolul activ în cadrul NATO? 

 G. F.: Nu sunt optimist față de NATO ca organizație. O alianță militară necesită, înainte de toate, capabilități militare. Germaniei și altor țări le lipsesc capabilități militare semnificative și ca urmare nu își pot onora angajamentele față de NATO. Astfel, din punctul meu de vedere, aceste țări au abandonat NATO. Pentru Statele Unite, acordurile bilaterale cu țări NATO ca România constituie principalele instrumente de acțiune. Pentru România, Statele Unite reprezintă singura putere NATO capabilă să proiecteze suficientă forță ca să sprijine România. Desigur, aliați individuali ca Marea Britanie sau alții au capabilități și sunt bineveniți în asemenea relații. Dar nu se poate spune că NATO ca întreg reprezintă o forță de luptă eficace. În acest context, cea mai importantă relație este acum între România, Polonia și Statele Unite, toți membri NATO care însă acționează împreună în noul model al apărării europene.

F.P.: România pare a acționa oarecum singură ca susținător al cauzei securității Mării Negre. Pe de altă parte, pare a rămâne singurul pilon strategic în sudul flancului estic al NATO. Cum poate România aborda SUA și NATO de o manieră în care să ridice profilul regiunii Mării Negre pe agenda acestora?

G. F.: Postura curentă a SUA îi permite acesteia să aibă impact în regiunea Mării Negre fără să își declare intențiile. Mai important, există și o chestiune vitală în desfășurare, respectiv relația SUA-Turcia. Modul în care se desfășoară aceasta determină ceea ce este nevoie ca SUA să facă în Marea Neagră. Soluția ideală pentru Statele Unite este de a aduce Turcia într-o relație strânsă cu SUA. Dacă acest lucru se întâmplă, atunci problematica Mării Negre se gestionează într-un anumit mod. Dacă nu se întâmplă, atunci se gestionează în alt mod, mai dificil. O creştere a asertivităţii SUA în regiune, în timp ce relația cu Turcia încă evoluează, ar conduce la situația mai dificilă. Marea Neagră este vitală, dar nu urgentă. SUA are timp să construiască relația cu Turcia, iar turcii par deschiși în acest sens în momentul de față. Ca urmare, ar mai trebui așteptat. 

F.P.: Oferta Poloniei de a găzdui forțe permanente semnificative ale SUA la un viitor “Fort Trump” a fost cap de afiș. Care este evaluarea dumneavoastră cu privire la valoarea strategică a acestei propuneri și a șanselor de succes, măcar și parțial?

G.F.: Oferta are valoare din punct de vedere psihologic și militar deoarece oferă facilități pentru pre-poziționarea forțelor. Însă orice incursiune rusească în Polonia și în Câmpia nord-europeană va necesita întăriri masive din Statele Unite. Acest lucru a fost valabil în planurile militare din perioada Războiului Rece și este valabil și acum. Forța avută în vedere nu poate opri o forță rusească de dimensiuni mari, astfel că noua bază militară nu va soluționa cerința strategică de întăriri masive și de utilizare a facilităților naționale de transport din NATO pentru o asemenea dislocare. Această forță, alături de trupele aeropurtate și forțele aeriene combatante poate întârzia avansul rușilor și câștiga timp.

F.P.: Rusia continuă să acționeze provocator, să disloce mijloace militare, să utilizeze tactici de război hibrid, propagandă, atacuri cibernetice și să testeze Occidentul sub pragul unui atac convențional. Totuși, continuă să ridice acest prag. La ce ne-am putea aștepta din partea conduitei Rusiei în următorul deceniu?

 G.F.: Este interesant că, în pofida întregii sale activități, rezultatul este că Rusia a pierdut în cea mai mare măsură. Astfel, operațiile rusești în SUA au avut ca rezultat unificarea Partidului Democrat, alături de cea mai mare parte a republicanilor, contra Rusiei. Acest lucru a condus la sancțiuni care au afectat în mod semnificativ Rusia. Intenția oricăror operațiuni militare, inclusiv de război cibernetic, este de a slăbi hotărârea inamicului. Rușii au generat exact efectul opus chiar în țara pe care sperau să o slăbească. Astfel, în termeni obiectivi, rușii au eșuat în misiunea lor. Presupun că acest lucru este valabil și în alte părți, deoarece acesta nu este un război fulger, ci un război psihologic lent. Și în războiul psihologic timpul este de partea celui care se apără.

F.P.: Sunt multe probleme acute între SUA și Rusia, precum Tratatul privind Forțele Nucleare Intermediare, sancțiuni, securitate energetică, precum și, dintr-o perspectivă mai largă, situația din Siria și Orientul Mijlociu, sau Rusia și China aparent aflându-se pe o traiectorie de apropiere. Cum ar evolua cel mai probabil relațiile dintre SUA și Rusia?

 G. F.: Marja de manevră a Rusiei este din ce în ce mai restrânsă, pe măsură ce problemele sale economice o forţează să adopte măsuri nepopulare, precum creşterea vârstei de pensionare. În cazul unei noi scăderi a preţului petrolului, lucru foarte probabil, Rusia se afla într-o poziţie dificilă. Mare parte a acţiunilor sale externe, cum sunt cele din Siria, nu au obiective strategice clare ci sunt demonstraţii de forţă pentru publicul intern. Pe de altă parte, SUA, care au trecut la un model de război economic, îşi permit să aştepte slăbirea poziţiei Rusiei. Ca atare, SUA vor aplica presiuni economice la adresa Rusiei, ca şi în cazul Chinei, şi vor aştepta rezultatele. Rusia va încerca să acţioneze pentru a modela imaginea propriei puteri, dar, pe termen lung, se confruntă cu acelaşi forţe care au distrus Uniunea Sovietică: scăderea preţurilor pentru resurse energetice şi creşterea costurilor de apărare. Într-o astfel de situaţie, strategia SUA ar trebui să fie să lase Rusia să se epuizeze singură. 

F.P.: România va prelua Președinția Consiliului UE în luna ianuarie 2019. Cum aţi defini succesul în îndeplinirea acestui mandat, din perspectivă strategică şi de securitate, luând în considerare şi dimensiunea transatlantică?

 G.F.: Trebuie să recunosc că nu am înţeles niciodată pe deplin atribuţiile Preşedinţiei Consiliului, sau problemele specifice cu care se confruntă. Observ că UE este în „conflict” cu Marea Britanie, Italia, Polonia, Ungaria şi posibil chiar România. UE trebuie să reducă intensitatea conflictelor sale interne înainte ca acestea să ducă la ruperea Uniunii. Deci, în limita puterilor sale, Preşedinţia Consiliului UE trebuie să realizeze faptul că o organizaţie care îşi alienează unii dintre cei mai importanţi membri nu poate supravieţui şi să identifice soluţii de acomodare. Dar s-ar putea ca tehnocraţii UE să nu urmeze întrutotul indicaţiile decidenţilor politici.

F.P.: După Războiul Rece, frontierele spaţiului democratic s-au deplasat către est, ca răspuns la aspiraţiile legitime ale naţiunilor cărora le fusese impus anterior comunismul. Putem menţine aceste frontiere, ca generaţiile următoare să se poată bucura de acelaşi libertăţi, grad de securitate  şi aspiraţii de prosperitate?

 G. F.: Cred că acest lucru este mai uşor decât pare. Consider că poziţia Rusiei este una extrem de slabă, după ce a pierdut cea mai mare parte a „zonei tampon” dinspre vest, iar marja sa de manevră este constrânsă de capacitatea propriei economii. În plus, alianţa dintre Polonia, România şi SUA îi creează Rusiei, din punctul său de vedere, o problemă defensivă. Cred că trebuie să urmărim Rusia cu atenţie în continuare, dar să ne concentrăm pe dezvoltarea economiilor din Europa de Est. După cum am învăţat în timpul Războiului Rece, o linie defensivă credibilă susţinută de economii puternice reprezintă cheia securităţii naţionale.

F. P.: Care credeţi că ar trebui să fie strategia României în actualul context internaţional? Cum credeţi că funcţionează comunicarea sa cu administraţia Trump?

G. F.: Comunicarea cu administraţia Trump este la fel ca cea cu oricare administrație americană: complicată. Preşedintele are cele mai constrângătoare atribuţii din spaţiul euro-american, limitate de două camere legislative şi un sistem judiciar independent. Rareori are ultimul cuvânt asupra unui subiect anume. Departamentul Apărării spune un lucru, Departamentul de Stat altul, CIA altceva, apoi toată lumea va trebui să se oprească şi să asculte opinia Congresului. Fondatorii naţiunii noastre şi-au dorit o separaţie a puterilor în stat şi au obţinut-o. Nu se putea şti cu exactitate nici ce intenţiona administraţia Obama. Cheia interacţiunii cu SUA este totodată şi cheia strategiei naţionale a României: dezvoltarea unei economii robuste, independentă de instituţii europene slabe. Vă îndemn să studiaţi evoluţia Coreei de Sud, a Israelului, a Germaniei şi Japoniei după cel de-al Doilea Război Mondial. SUA au avut un interes puternic în dezvoltarea economică a acestor state, pentru că reprezentau aliaţi strategici. Ca atare, aceste ţări şi-au revenit după distrugerile războiului şi au devenit actori globali importanţi. SUA aveau nevoie de ele, iar ele s-au concentrat pe propria dezvoltare, nu pe discuţii lipsite de substanţă la Washington, şi şi-au menţinut totuşi valoarea pentru SUA. Aceasta ar trebui să fie şi calea României. (www.revistacultura.ro)

 

 



Te-ar putea interesa








Iti place noua modalitate de votare pe dcnews.ro?


Copyright 2018 SC PRESS MEDIA ELECTRONIC SRL. Toate drepturile rezervate.


dcn.n-nxt.24