Percepem munca din perspectiva utilităţii practice, vocaţiei, evoluţiei pe scara socială. Condiţie fundamental umană, munca sub varietatea formelor ne îndepărtează de stigmatizarea semenilor, ne ajută să nu pierdem identitatea, ne oferă stima de sine. Ce facem însă în cazul în care avem o dizabilitate fizică? Dacă în Uniunea Europeană, ocuparea forţei de muncă de către persoanele cu dizabilităţi este de 50 la sută, în România, doar 4,2 la sută din totalul persoanelor cu dizabilităţi ocupă un loc de muncă, conform unei statistici a Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale din 2011, ţara noastră situându-se pe ultimul loc în Uniunea Europeană. Deşi protejate prin lege, persoanele cu dizabilităţi nu se bucură de protecţie. Unele instituţii publice şi multe firme private ignora legea, sancţiunile fiind infime. Un caz fericit dintre cei 4,2 la sută integraţi în muncă este şi Raluca Maican.
Autor: Daniela Tontsch
Raluca Maican este nascută în 24 iulie 1974, suferă de Tetrapareză Spastică, are un grad de mobilitate extrem de scăzut.
Raluca consideră că a fost fericită câtă vreme a trăit mama sa. Fericirea s-a destrămat însă repede, când, mama, fiinţa cea mai dragă ei, a murit răpusă de cancer. Atunci, Raluca era o fetiţă de doar zece anişori. La toate acestea se adaugă faptul că după doi ani, de la trecerea în nefiinţă a mamei sale, tatăl Ralucăi se recăsătoreşte cu o femeie ce aminteşte de caracterul mamelor vitrege din poveşti. Din această cauză, singurul ei refugiu îl găseşte la şcoală, unde îşi face prieteni adevăraţi. Şi astăzi îşi aminteşte cu drag de perioada şcolară, pentru că aici a găsit căldura sufletească în randul colegilor şi tot aici a reuşit să mai uite de amărăciune şi de clipele de teroare provocate de violenţa din familie, “Am îndurat multe reproşuri în timpul liceului, soţia tatălui meu se plâgea în permanenţă că banii sunt insuficienţi. În clasa a XII a, ambii părinţii nu m-au mai lăsat să merg la şcoală, m-au sfătuit să mă mut la Marian Maican, un prieten şi el bolnav. Practic m-au dat afară din casă şi când spun asta nu cred că exagerez“, povesteşte Raluca detaşată. Nu i se citeşte pe faţă tristeţe sau revoltă.
Boala oaselor de sticlă, lipsuri şi discriminare
S-a căsătorit cu Marian, nu avea cine s-o ajute să mai meargă la liceu, curând a rămas însărcinată fapt ce a determinat-o să-şi ia gândul de la şcoală. Georgiana este primul copil al familiei Maican, a urmat Nicu, apoi Alexandru. Problemele nu ocolesc tânărul cuplu. Nicu s-a născut cu Maladia Lobstein (boala oaselor de sticla), afecţiune moştenită de la tatăl său. Raluca trăieşte cu familia perioade de înfometare pentru ca nu i se oferea nicio şansă în găsirea şi ocuparea unui loc de muncă. Reuşeşte ca din ajutoarele sociale să plătească utilităţile apartamentului în care locuiesc şi tratamentele baiatului bolnav. Dacă mai rămânea ceva, abia dacă acoperea pâinea zilnică. Pe lângă necazurile provocate de boală şi suferinţă, aceştia trebuie să se lupte şi cu atitudinea discriminatoare a celor din jur.
Un vis devenit realitate
În anul 1997 Raluca s-a înscris la un curs de „operator introducere, validare, prelucrare date”, organizat de o fundaţie. Astfel şi-a aprofundat cunoştinţele din liceu, iar utilizarea calculatorului a devenit o pasiune. În perioada de început îşi ajuta amicii formatându-le computerele. Un an mai târziu a urmat cursuri de Grafică şi Web Design. A exersat permanent limba engleză şi spaniolă.
“Cele mai invocate răpunsuri de refuz la solicitarea mea de muncă au fost lipsa accesibilitaţii în clădirea respectivă, lipsa toaletei adaptate, şi imposibilitatea asigurării transportului către serviciu şi înapoi acasă. În realitate motivul era lipsa avantajelor potenţialului angajator, consider lipsa de interes normală, nefiind instituţie caritabilă”, explică Raluca.
În 2008 s-a înscris într-un program al unei organizaţii care avea drept obiectiv integrarea persoanele cu dizabilităţi în muncă . Aici este consiliată şi pregătită să intre din nou în colectivitate. Ajutată de asistenţii sociali din ONG, Raluca capătă încredere în propriile forţe. Dupa mai multe interviuri naţionale şi internaţionale, ea prinde această şansă şi este acceptată pentru un training. Astfel, se pregăteşte pentru viitorul loc de muncă şi, după 11 luni, mai exact în anul 2009, ziua de 12 ianuarie, i se împlineşte visul şi semnează un contract de muncă cu o firmă multinaţională, profil IT. Continuă să evolueze, se înscrie pentru completarea studiilor.
Azi, după trei ani, Ralucăi Maican nu-i este uşor să meargă la serviciu, să stea 12 ore zilnic în scaunul cu rotile, să dea o sumă importantă din salariu pe transport, dar mărturiseşte că nu ar schimba nimic din viaţa ei la momentul acesta.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
