Fiu al domnului Bogdan al II-lea și al Mariei Oltea, Ștefan l-a înfrânt în 1457, la Doljești, pe Petru Aron, ucigașul tatălui său, și a fost uns domn al Moldovei de către mitropolitul Teoctist. Domnia i-a fost marcată de numeroase lupte, cele mai multe cu turcii, care deveniseră o amenințare pentru Europa și pentru întreaga Creștinătate.
ȘTEFAN CEL MARE, 2 iulie. Cea mai importantă victorie asupra turcilor Ștefan a obținut-o la Podul Înalt, lângă Vaslui, în 10 ianuarie 1475, cu o armată de trei ori mai mică decât a invadatorilor. Semnificativ pentru gândirea voievodului, Cronica Țării Moldovei spune că, după această luptă, Ștefan cel Mare „nu a fost cuprins de trufie, ci a postit patru zile numai cu pâine și cu apă și în toată țara a dat de veste ca nimeni să nu se laude cu această izbândă, ci s-o atribuie numai lui Dumnezeu și numai Lui să i se aducă laudă”.
După propria sa mărturie, Ștefan cel Mare a purtat 36 de bătălii, din care a câștigat 34. Victoriile răsunătoare împotriva regilor Ungariei (Baia, 1467) și Poloniei (Codrii Cosminului, 1497) au condus la stabilirea unor noi raporturi cu aceste state. Singurele înfrângeri au fost cele de la Chilia (1462) și Războieni-Valea Albă (1476). Și în cazul înfrângerilor, Ștefan cel Mare a dovedit o profundă conștiință duhovnicească: „a stat în voința lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcate și lăudat să fie numele Său”.
ȘTEFAN CEL MARE, 2 iulie. Prima parte a domniei a fost marcată de războaie. Singura mănăstire pe care domnul a ctitorit-o în această etapă a fost Putna (1466–1469). Un moment de cumpănă avea să fie cel din lupta de la Șcheia (1486), în care voievodul a căzut de pe cal și a zăcut jumătate de zi printre morți. Acest moment și poate înțelegerea că invazia otomană nu poate fi stăvilită numai cu armele văzute au dus la o transformare în activitatea sa.
Ctitorul
În cea de-a doua parte a domniei, Ștefan cel Mare s-a ocupat în chip deosebit de ctitorirea de biserici și mănăstiri, construind chiar și două în același an. Tradiția vorbește de un număr de 40 de lăcașuri sfinte, pentru 30 dintre acestea existând date certe de identificare. Pe lângă construcția în sine, toate aceste biserici au fost înzestrate cu odoarele și cărțile necesare slujbelor. Ne-au rămas până astăzi manuscrise de o rară frumusețe – Tetraevanghele, Mineie, Viețile Sfinților –, cădelnițe, ferecături de Evanghelie, broderii cu fir de aur și argint. Toate acestea i-au făcut pe cercetători să vorbească despre o „epocă ștefaniană”.
ȘTEFAN CEL MARE, 2 iulie. Această epocă, deopotrivă culturală și spirituală, a constituit perioada de maximă înflorire a Țării Moldovei și a rămas o moștenire neepuizată până astăzi. Ea a rodit nu numai în spațiul românesc, ci și în spațiile ortodoxe aflate sub stăpânire otomană ori în cele aflate în afirmare, precum Rusia. În mod deosebit trebuie amintite ajutoarele acordate mănăstirilor din Sfântul Munte Athos, acest centru al vieții monahale ortodoxe. La mănăstirea Zografu, de pildă, Ștefan cel Mare este cinstit ca al doilea ctitor.
Jertfele sale materiale pentru zidirea și împodobirea locașurilor sfinte, deosebite pentru vremurile grele de atunci, sunt expresia văzută a dragostei pentru Dumnezeu și pentru casa Sa. Prin ele, chipul domnului capătă o nouă trăsătură: aceea de ctitor luminat, care face din zidirile sale rugăciuni înălțate cu smerenie către Dumnezeu.
Familia
Viața de familie a unui principe creștin este unită permanent cu responsabilitatea în fața lui Dumnezeu pentru poporul încredințat de El să-l conducă. Faptele lui trebuie să slujească supușii, inclusiv prin datoria de a lăsa țării un urmaș vrednic, indiferent de vitregiile vremii sau de necazurile în familie. În această lumină trebuie înțelese cele trei căsătorii (numărul maxim admis de Biserica Ortodoxă) ale lui Ștefan cel Mare. Întâia soție, Evdochia, din familia cnejilor lituanieni de la Kiev, a murit după patru ani de căsnicie (1463–1467). Cea de-a doua soție, Maria din Mangop (Crimeea), din familia Asanilor Paleologi, ultimi conducători ai Imperiului Bizantin, a murit după o căsătorie de cinci ani (1472–1477).
ȘTEFAN CEL MARE, 2 iulie. Moartea acestor două soții nu a fost însă singura cruce a familiei voievodului: cinci copii îi vor muri în timpul vieții. Dintre băieți, îi va supraviețui doar Bogdan al III-lea, urmaș la tron și fiu din cea de-a treia căsătorie (1478) cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos – domnul Țării Românești – și a Mariei Despina.
Cercetarea izvoarelor istorice dovedește falsitatea ipotezelor privind numeroșii copii din flori ai voievodului. Cu certitudine, Măria Sa a avut un singur fiu în afara căsătoriei: Petru Rareș. Faptul că acesta avea să fie cel mai vrednic urmaș este rodul pocăinței adânci a domnului, care a avut tăria de a-și plânge păcatul și de a-și întoarce viața la Dumnezeu. Pentru această conștiință smerită, Dumnezeu a întors o greșeală într-o binecuvântare și a dat Moldovei un mare ctitor de biserici, un iubitor al sfintelor lăcașuri întocmai ca și tatăl său.
Sfârșitul domnului a fost unul pe măsura vieții sale: „Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți, ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ștefan vodă” (Letopisețul lui Grigore Ureche).
ȘTEFAN CEL MARE, 2 iulie. După trecerea lui Ștefan cel Mare la cele veșnice, în 2 iulie 1504, poporul a simțit că are un mijlocitor și un rugător în cer. Din generație în generație, Ștefan a fost „cel Mare, cel Bun, cel Sfânt” (Mihai Eminescu), nu doar al Țării Moldovei, ci al întregului neam românesc. Numele lui a însuflețit eforturile românilor în momentele de răscruce ale istoriei noastre, a unit românii de pretutindeni la mormântul său prin serbările naționale de la Putna (1871 și 1904), a inspirat literatura și folclorul cu o pildă de vitejie și de demnitate. Și noi, cei de astăzi, avându-l înainte ca model, ne recâștigăm încrederea în forțele noastre și știm că Dumnezeu, pentru astfel de mărturisitori, nu lasă un popor să piară. Un popor creștin care, în momente de mare cumpănă sufletească, se inspiră din viața trăitorilor în Dumnezeu, își va păstra identitatea și va ști să răspundă la orice amenințare dinăuntru sau dinafară.
Omul și sfântul
Recunoașterea oficială a sfințeniei lui Ștefan cel Mare, prin actul canonizării de către Biserică, a venit după câteva sute de ani, deși el era cinstit ca sfânt de către popor încă de la moartea sa. O mărturie din afară care confirmă cultul acordat de către popor o avem de la arhidiaconul catolic polonez Maciej Staryjkowski, care, vizitând în 1575 Țara Moldovei, arăta că „din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca sfânt”. Însă în general Biserica românească de-a lungul timpului nu a făcut din canonizarea sfinților o practică curentă, asemenea Bisericii Greciei sau Rusiei. Acest fapt ține, poate, de trăirea religioasă a românilor, care își cinsteau sfinții spontan, cu o simplitate firească, fără să simtă nevoia unei decizii oficiale bisericești.
ȘTEFAN CEL MARE, 2 iulie. Era suficientă tradiția lăsată de părinți și bunici și legătura de inimă cu sfântul respectiv. În spațiul creștin al Evului Mediu, pe de altă parte, era cunoscută categoria sfinților-regi, care cârmuiau cu credință poporul întru frica lui Dumnezeu: Sfinții Boris și Gleb la ruși, Sfântul Ștefan al Ungariei, Sfântul Venceslas al Boemiei și alții. Pe aceste temeiuri și Biserica Ortodoxă Română a împlinit în 1992, după o întârziere datorată regimului comunist, actul oficial al canonizării lui Ștefan cel Mare ca domn binecredincios, stabilind și ziua cinstirii sale – 2 iulie.
Semnele sfințeniei lui Ștefan cel Mare le găsim în viața lui și în moștenirea pe care ne-a lăsat-o. În viața lui și-a purtat crucea: de domn – cu grija în inimă pentru un imperiu mereu în creștere și pentru un popor amenințat cu islamizarea; de soț și tată – moartea celor două soții și a fiilor săi; de luptător – rana de la picior purtată cu răbdare mai mult de 40 de ani. Prin această întreită cruce, Hristos l-a curățit și l-a sfințit, dându-i o credință nestrămutată în ajutorul Lui.
ȘTEFAN CEL MARE, 2 iulie. Ștefan cel Mare este mare pentru că a înțeles că biruințele au fost purtate cu ajutorul lui Dumnezeu, iar înfrângerile i-au fost spre încercare și spre răbdare. Îi vedem nădejdea în ajutorul sfinților militari – Gheorghe, Dimitrie, Procopie – și smerenia cu care își întemeiază ctitoriile, mărturisită în pisanii: „O, Mare Mucenice Gheorghe, (...) primește de la noi și această rugăciune a smeritului robului tău”. Remarcabil este gestul său de mulțumire lui Dumnezeu pentru victoria din 1475 de la Vaslui, când a postit patru zile numai cu pâine și cu apă.
Ștefan cel Mare este sfânt pentru că și-a iubit neamul și s-a jertfit pentru el, iar neamul a răspuns prin cinstire și evlavie. Acestui neam ai cărui fii suntem noi, cei de astăzi, el i-a transmis o moștenire neprețuită, sugerată chiar prin cuvintele scrise pe pergamentul din icoana sa: „Mai presus de tihna noastră stă apărarea ființei și neatârnarea țării noastre!”. Această moștenire o avem și noi de păstrat și de transmis mai departe nealterată: libertatea neamului și credința ortodoxă, potrivit ștefancelmare.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
Ascultă în română
