Cu un an în urmă pleca și el cu un Leone d' oro pentru The Shape of Water. Gravity al lui Cuaron și Birdman al lui Innaritu, filme lansate la Veneția, cucereau Premiile Academiei, ca și The Shape of Water. Presa americană scrie, mai în glumă, mai în serios despre cei Three Amigos (comparație cu sintagma Trei tenori), despre "Mexicanii de neoprit" (unstoppable) la festivalul de pe lagună. Asta este situația.
Roma al lui Cuaron, revenit în universul său personal, în lumea unei copilării care i-a marcat existența, memoria, a ridicat de la început stacheta atașamentului atât al criticii cât și al publicului, nemaipărăsind locul fruntaș până la sfârșit. Despre posibila candidatură la obținerea trofeului suprem s-a vorbit încă din ziua proiecției, atât de mare a fost impactul. A fost unul dintre acele filme a căror eventuală absență din fruntea premiilor (juriile pot avea și capricii sau criterii deconcertante, s-a văzut de atâtea alte ori) ar fi fost trăită de către noi toți ca o pierdere personală.
Olivia Colman sarută Cupa Volpi, pentru interpretare feminină
Președintele juriului, Guillermo del Toro, înfruntând unele voci care șopteau ceva despre conflictul de interese, având în vedere țara de origine, atât el cât și Cuaron fiind fii ai Mexicului, nu s-a lăsat intimidat. Mai mult decât atât, le ceremonia de premiere, când a trebuit să anunțe câștigătorul, a glumit," Să văd dacă știu să-i pronunț numele, Alfonso Cuaron". Prezența în sala Grande a proaspătului laureat nu a surprins pe nimeni, de mai multe zile se știa că mexicanul favorit nu a părăsit Lido. Într-un amestec de italiană, engleză și spaniolă, câștigătorul Leului de aur a mulțumit Mostrei, "un festival care are o mare semnificație pentru mine", apoi "femeilor care l-au crescut": "Astăzi este ziua de naștere a lui Limo, cea care a inspirat personajul lui Chloe (n.n.- dădaca de origine indigenă din film) căreia aș vrea să-i cânt La mulți ani, dar nu știu dacă e cazul.
Pot să vă spun că filmul Roma este produsul imensei mele iubiri pentru familia mea și pentru țara mea". Nici anunțarea Leilor de argint nu a surprins. Cel identificat ca Marele Premiu al juriului a revenit grecului Yorgos Lanthimos, pentru The Favorite, rafinată evocare a intrigilor feminine de palat din Anglia începutului de secol XVIII, cu un trio manipulatoriu excepțional, condus de actrițele Olivia Colman, Emma Stone și Rachel Weisz, pe care unii critici le vedeau câștigătoare ale unei Cupe Volpi colective. Până la urmă, singura victorioasă a fost Olivia Colman, în rolul Reginei Anna, ultima suverană din casa Stuart.
Jacques Audiard, cu westernul său crepuscular The Sisters Brothers (pe al cărui generic se poate citi și numele Casei de producție Mobra, a lui Mungiu), se număra și el printre marii favoriți, Leul de argint pentru cea mai bună regie nefiind nici el o surpriză. Încă din zilele festivalului se instalase o mică diferență de apreciere între cineastul francez și frații Coen, autorii unui alt western, The Ballad of Buster Scruggs, distins cu premiul pentru scenariu.
Willem Dafoe în rolul Van Gogh distins cu Cupa Volpi
Nici Cupa Volpi pentru ceda mai bună interpretare masculină nu a surprins foarte mult. Actorul american Willem Dafoe, în rolul unui Van Gogh tragic, din filmul At Eternity' s Gate de Julian Schnabel, emoționant, nu prea a avut concurenți. Cu excepția amintitului Roma, dominat de personaje feminine, celelalte filme din selecție, oricât ar părea de ciudat într-o ediție masculină prin definiție, au avansat eroine, nu eroi. Inutil să amintim că cele două westernuri premiate nu au avut decât personaje feminine secundare.
Nu cred că numai din considerente circumstanțiale singura regizoare din competiție, australianaca Jennifer Kent, cea insultată de ziaristul torinez, a fost răsplătită cu un Premiu special al juriului pentru The Nightingale, o violentă traversare a epocii colonizării Australiei. Pe scenă, autoarea le-a îndemnat pe toate femeile-cineaste care își așteaptă rândul să fie mai îndrăznețe, pentru că "este nevoie de noi".
O a doua recompensă a revenit unuia dintre interpreți, indigenul Baykali Ganambarr, laurerat al Premiului de debut Marcello Mastroianni. Inexistența în palmares a niciunui titlu italian, dintre cele trei concurente aparținând regizorilor Guadagnino, Martone și Minervini, toți straniu rătăciți printre cotloanele istoriei, va fi, cred, un subiect al unor discuții în familie.
Cadru emoționant din filmul Roma
Trăgând linie, se poate spune că ediția cu numărul 75, dincolo de tot ceea ce indică opțiunile selecționerilor, uneori eclectice, dar în mod sigur îndrăznețe, cu atenția îndreptată către genuri populare precum westernul, rămâne una a intrării platformei Netflix în hora marilor festivaluri. Cu șase titluri, dintre care trei în competiția oficială și două premiate, cu perspectiva unui Oscar, Veneția rămâne festivalul care anunță ora schimbării cinematografului. Acesta și rămâne, de altfel, refrenul preferat al directorului Alberto Barbera, considerat și acum, la încheiere, a fi făcut din Veneția "o adevărată mină de aur.
Un comentator american îl compara, în termeni cum nu se poate mai agreabili, (care numai pe placul Cannes-ului sau al Berlinului nu pot fi), cu "motanul care linge tot caimacul". Nu sună prea academic, dar e adevărat.
Vezi si: Veneția 75: "Roma", Leul de Aur. Lista câştigătorilor
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News
