Radiografia lui Adrian Năstase după intervenția SUA în Venezuela: Să nu fim naivi și să hotărâm că „vin românii”

Autor: Darius Muresan

Textul lui Adrian Năstase, publicat pe blogul personal, analizează lumea aflată într-o schimbare profundă după ce ordinea unipolară americană s-a încheiat și introduce nuanțe diplomatice despre perspectivele pe care România trebuie să le urmeze, alături de aliații ei.

Redăm integral analiza lui Adrian Năstase despre intervenția SUA în Venezuela și arestarea lui Nicolas Maduro:

In primul rand, am inceput să înțeleg mai bine reproșurile  pe care JD Vance le-a făcut în urmă cu ceva timp europenilor la Munchen. Era vorba de faptul că europenii “s-ar fi indepartat de la valorile si principiile comune”. El avea in vedere – cred -, mai curand, separarea tot mai puternica intre interesele americane si cele europene. Evidentiate, puternic, in aparitia si derularea razboiului din Ucraina dar si in unele procese electorale pe continent.

De altfel, si in contextul interventiei din Venezuela, liderii americani nu mai invoca regulile dreptului internațional, ci se refera la o ordine internațională “bazată pe reguli”. Sper insa ca ati inteles, nu este vorba de regulile generale ale dreptului international, acceptate de intreaga comunitate internationala, ci despre regulile pe care le impun marile puteri, împreună sau separat, în sferele de influență arondate.

Trăim, după încheierea Războiului rece și după încheierea perioadei unipolare americane, într-o nouă paradigmă de funcționare a lumii noastre. Capturarea lui Maduro dar și alte evenimente din ultimii ani, mai ales dupa realegerea presedintelui Trump, ar trebui să ne dea de gândit și ar trebui să ne oprim din a trăi in iluzii.

Înainte de 1989, organizarea mondială se baza pe Carta ONU, pe decalogul de la Helsinki, pe principiile fundamentale ale dreptului international. In realitate insa functionarea sistemului global se baza pe recunoașterea sferelor de influență între Statele Unite și Uniunea sovietică. Principiul neamestecului în treburile interne nu era valabil neapărat pentru fiecare țară ci pentru “coexistenta pasnica” a celor  două sisteme din Est și Vest. Așa se explică faptul că Uniunea sovietică, în 1968, a putut interveni în Cehoslovacia fără ca occidentalii să reacționeze. Pe de alta parte, planul Marshall a permis inclusiv interventii politice americane in diverse state europene occidentale. 

Să ne mai amintim că, în perioada 1989-1990, pe baza înțelegerii lor de la Malta, cele două mari puteri au acceptat tacit (sau nu) ca Statele Unite să se ocupe de criza din Panama si de zona Americii de sud iar Uniunea sovietică de crizele din Europa de Est. Sigur, dupa caderea lui Gorbaciov si destramarea Uniunii sovietice, lucrurile s-au mai schimbat.

Intervenția SUA în Venezuela face  parte oare dintr-o noua înțelegere de acest tip între Statele Unite și Rusia? Cumva, pe aceasta baza, si-au “nuantat” Statele Unite, în ultimele luni, poziția față de agresiunea  Rusiei împotriva Ucrainei? Sigur ca ne intereseaza sa intelegem lucrurile astea pentru a nu mai fi, din nou, obiectul unor tranzactii asemanatoare cu cele de pe servetelul lui Churchill.

Observam ca termenul de “agresiune” definit clar în dreptul internațional încă din 1933, nu mai este utilizat, fiind preferate formule eufemistice, gen “operațiune militară specială”. Spre deosebire de rusi în Ucraina, care se chinuie de patru ani sa schimbe regimul de la Kiev pentru a-si indeplini obiectivele, americanii, in Venezuela, au folosit o interventie “chirurgicala” (doar primul val), o metodă mai simplă, mai rapidă dar si mai ieftină pentru realizarea obiectivelor lor – prin răpirea președintelui. Probabil ca rusii regreta ca nu s-au gandit si ei la folosirea acestei metode pentru schimbarea regimului politic de la Kiev.

În definitiv, și capturarea lui Maduro de către americani a fost tot o “operațiune militară specială”, deși unii s-ar putea încăpățâna să considere că ar fi fost un act de agresiune împotriva unei țări suverane. Sau poate că a fost vorba, si în acest caz, de o “intervenție de tip umanitar”, pe modelul promovat, in anii ’90, de Bernard Kuchner, in cazul acesta pentru a asigura libertatea poporului venezuelean de a deznaționaliza industria petrolului. In plus, e clar, dupa 20 de ani, resursele de petrol din Irak s-au mai epuizat, la fel cele din unele tari arabe, asa incat firmele americane au nevoie si ele de un nou spatiu de activitate. De aici si anuntul facut de presedintele Trump, in sensul ca Venezuela “ramane sub controlul nostru”. Probabil va fi  vorba de un fel de tutela, care va functiona cam cum a functionat Romania dupa 1947, cu comisari sovietici. Poate, de aceea, ideea de infiinta ceva de tipul sovromurilor in Venezuela nu ar fi foarte rea…

Iar dacă trebuie să ne amintim de intervenții asemănătoare din al doilea Război Mondial, cum ne sugera presedintele Trump, am putea eventual sa ne amintim celebra răpire a lui Mussolini, din septembrie 1943, de pe muntele Gran Sasso, de catre Otto Skorzeny, la comanda lui Hitler, desi probabil ca nu la aceasta s-a referit Trump. De altfel, și sovieticii l-au răpit pe Ion Antonescu din România, după 23 august 1944 si l-au dus la Moscova, dar, e adevărat, după ce l-au debrifat, l-au trimis înapoi în România pentru a fi judecat si condamnat la moarte.

Părea insa că, după experiența celui de-al Doilea Război mondial, după crearea Tribunalului de la Nurenberg sau a celui de la Tokyo, concluzia urma să fie infiintarea Tribunalului Penal Internațional pentru judecarea celor vinovati de infractiuni internationale. Acesta a fost creat dar, surpriza, marile puteri – Statele Unite, Rusia, China – au refuzat să ratifice Tratatul de la Roma. Erau evident preferabile formule de genul Tribunalului Penal pentru Iugoslavia sau diverse tribunale ad-hoc pentru diverși lideri indezirabili din lumea a treia. De altfel, atunci când TPI  a încercat să examineze unele infracțiuni ale unor soldați americani în Afganistan, judecătorilor TPI li s-a interzis accesul în Statele Unite si li s-au sechestrat conturile din SUA.

Modelul patentat, deocamdată doar de către americani, – care ar putea să fie însă o inspirație și pentru alte mari puteri – este condamnarea de catre un tribunal local a unui lider străin vizat, capturarea acestuia și aducerea sa pe teritoriul național pentru a executa pedeapsa decisa. Modelul Noriega  este deja celebru.

Unii vor spune că intervenția în Venezuela este o aplicare a vechii doctrine Monroe, din 1823, care în esență cerea ca America să fie rezervata americanilor si nu colonistilor europeni. Acum pare insa că e vorba de o doctrină adusa la zi, modernizata in SUA, pe care aș numi-o “doctrina Monroe Plus”, pentru că ea îi exclude pe europeni (desigur si pe asiatici din America de sud – vezi ultimile presiuni în legătură cu canalul Panama) dar stabilește, in plus, dreptul Statelor unite de a interveni în partea de sud a continentului.

În definitiv, “doctrina Monroe” fusese preluată și de către sovietici în cunoscuta “doctrina Brejnev”, care afirma dreptul Uniunii sovietice de a interveni în zonele sale de influență din Europa de Est. Pare însă ca, in ultimul timp, si rușii încearcă să modernizeze doctrina Brejnev iar intervențiile lor în Georgia, Ucraina, Moldova reprezintă  dovezi ale renașterii tendințelor imperiale.

De ce nu, si China ar putea considera că poate aplica o doctrină asemănătoare în zona Asia/Pacific, inclusiv in ceea ce priveste Taiwanul.

Poate ca modelul rapirii unor lideri politici este  mai simplu pentru schimbarea regimului politic in vederea obtinerii unor avantaje economice si strategice decât sprijinirea financiara si prin servicii de informatii a unor formule  secesioniste sub formula autodeterminării, precum in cazul Kosovo, Osetia, Abhazia sau, mai recent, Yemen.

Mi se pare interesant faptul că, după încheierea Războiului rece, o formulă privilegiată era aceea de a determina, cu presiune externă, condamnarea în propria lor tara a liderilor incomozi. Formula în cazul Maduro este mai “curajoasă” – ei sunt capturați și duși în Statele Unite unde vor fi judecati si vor simți “mania justiției americane”, pornind desigur de la prezumția de nevinovăție.

Să fie foarte clar, nu-mi este simpatic Maduro dar fac parte dintre cei care au citit cartile lui Orwell, inclusiv “Ferma animalelor” si diferitele teorii despre “egalitate”. De aceea, sper să nu fim naivi și să considerăm că este vorba de “valori și principii” când, în realitate, este vorba doar de interese.

De altfel, poate vă amintiți colaborarea “minunata” a liderilor americani cu regimul de dictatură al lui Pinochet, în Chile, după lovitura militară împotriva lui Salvador Allende. Uneori, batalia pentru “democratie” poate fi doar o mantra care ascunde interese foarte concrete.

Apelul meu este să nu mai fim naivi si să nu mai credem în himere de genul “vin americanii” sau “vin occidentalii”. Cel mai important este sa hotaram ca “vin românii”, în sensul în care să acceptăm că România împărtășește interese generale cu membrii alianțelor din care face parte dar are, în mod peren, dreptul la propriile sale interese. Să le definim mai clar, să le urmărim cu consecvența și să sprijinim apariția unei noi generații de lideri politici capabili să înțeleagă lucrurile astea.

PS Atentie la ce cumparam cu banii pe care ii imprumutam pentru a cumpara echipamente militare. S-ar putea ca cele pe care le vom primi peste cativa ani, la momentul respectiv sa fie deja demodate. Felul in care tot echipamentul anti-aerian al Venzuelei a fost blocat dovedeste ca e important sa gandim cu capul nostru de ce fel de echipamente avem nevoie si nu neaparat dovedindu-ne “loialitatea” fata de unele state furnizoare prin plata unor facturi pentru “protectie politica”.