EXCLUSIV Rodica Mitu nu avea impulsul de a merge, dar a avut impulsul de a trăi. 31 ianuarie, o zi a oftatului în culori: Trei ani fără colega noastră de la DC News

Autor: Anca Murgoci

Rodi nu avea impulsul de a merge, dar a avut impulsul de a trăi. Și astăzi, la trei ani de când a plecat, trăiește prin noi, cei care nu am uitat-o, care o iubim și care ne gândim la ea zi de zi.

Spunea că la început nu prea a înțeles ce se întâmplă cu ea.

Era foarte mică atunci când și-a dat seama că nu va merge niciodată. Așa și noi. Nici noi nu am înțeles, în urmă cu trei ani, de ce ea. De ce a plecat tocmai ea? Am înțeles că era datoare cu o moarte, dar nu am înțeles de ce atât de devreme. Tocmai ea, sufletul redacției noastre.

Sunt sigură că ea ar fi avut o explicație. Mereu avea. Noi n-am fi înțeles oricum de ce. Am fi ridicat din umeri și am fi încercat să trăim așa cum o facem și acum.

Spunea că a fost foarte norocoasă că i-a avut alături pe părinții ei care i-au creionat un univers al normalității într-o lume în care atrăgea mereu priviri. Dar niciodată nu s-a simțit diferită. Lumea o iubea. 

A făcut Facultatea de Științe Economice, la specializarea „Contabilitate - Informatică de Gestiune”. Nu-i plăceau cifrele, dar se gândea că o meserie în domeniul acesta ar fi ideală pentru un om în scaun rulant. Dar n-a fost. Pasiunea a chemat-o să scrie și asta a făcut până n-a mai fost. 

Între 2012-2015 a urmat Facultatea de Științele Comunicării și Științe Politice, specializarea Jurnalism, din cadrul Universității „Andrei Șaguna” din Constanța. A fost șefă de promoție. Nu avea cum să fie altfel. Avea ceva ce o deosebea de ceilalți. Nu. Nu faptul că nu mergea, ci felul în care scria. Avea un fel anume de a vedea lucrurile, de a motiva oamenii, de a transmite emoție prin fiecare cuvânt. 

Îi plăcea foarte mult să se ducă la concerte, să bea cappuccino, să vadă ce mai e nou la Zara. Spunea că este fericită, dar nu neapărat împlinită. Voia să aibă o fetiță. „Neapărat fetiță!”, spunea Rodi. 

N-a avut o fetiță, dar a avut-o pe Rania, nepoata ei:

Spunea că atunci când era micuță-micuță, nu putea să se vadă peste câțiva ani. „Era așa o pată neagră, o bulă. Dar acum, încet-încet, au început să apară câte un roz, câte un galben, un roșu, așa că sunt sigură că va fi foarte bine!”, spunea în urmă cu 14 ani într-un interviu.

Și poate că pentru Rodi chiar este foarte bine. Pentru că viața adevărată nu este cea de aici. Viața adevărată nu este cea pe care o înțelegem noi, oricâte cărți am citi, oricâte experiențe am avea. Dar poate că ea știa. Și poate că, acolo unde este acum, Rodi trăiește exact așa cum a știut întotdeauna, deplin.

Noi, în fiecare an, pe 31 ianuarie, facem un soi de terapie prin scris. Nu lăsăm să treacă ziua fără ca Rodi să fie în paginile DC News. Pentru că o iubim. Și când ni se face dor, nu mai punem mâna pe telefon, ci îi citim scrierile din cartea apărută după plecarea ei - „Dator cu o moarte”.

Bogdan Chirieac: „Rodicuța frumoasă, așa cum am și anticipat, nu a murit. Este alături de noi în continuare. A rămas sufletul redacției noastre, doar că într-o altă formă. Nu vorbesc despre faptul că textele sale vor rămâne, o veșnicie, în paginile ziarului nostru multă vreme, după ce fiecare dintre noi vom fi trecut la cele sfinte. Iată că, postum, a apărut și cartea ei - „Dator cu o moarte” care ne-a arătat, o dată în plus, sufletul multidimensional al Rodicuței. Odihnește-te în pace, rămâi alături de noi, iar colegii tăi vor fi întotdeauna mândri să îți cinstească memoria”.

Flaviu Predescu, jurnalist și scriitor: „Din recuzita cotidianului, Rodica putea „lucra” cu orice. Era specialitatea ei, iar acest aspect s-a reflectat cu prisosință în excelenta sa activitate jurnalistică. Oameni, mâncăruri, stiluri vestimentare, preferințe, tendințe, dialoguri, toate făceau parte din decorul pe care îl stăpânea și pe care îl observa necontenit reformulându-l după cum dorea. Cei care au cunoscut-o pe Rodica Mitu îndeaproape se pot considera norocoși.

Au avut șansa tangibilității unui suflet sui-generis care s-a pus în palma celorlalți. Din scrierile sale răzbate un simț estetic opus lumii cu care suntem obișnuiți, adesea sufocată de competitivitate și anxietate. Deși dramatic, mesajul său liric avea o nuanță de împăcare, nu una de resemnare. Printre toate acestea ea a continuat să meargă înainte cu speranță, fapt reflectat atât în scrierile sale intime cât și în articolele de presă. Această plachetă postumă ne-o face accesibilă și indimenticabilă, dar sub o altă formă. În astfel de situații scrierile iau valență de rugăciune. Toate creațiile sale ne ajută să înțelegem cât de norocoși suntem că suntem așa cum suntem”.

Tudor Curtifan, redactor-șef DefenseRomania: „Rodica a lucrat la noi de prin 2017. A existat acea distanță, bariera kilometrică care ne-a separat, ea fiind dintr-un alt oraș, nu din București. Prin urmare, întâlnirile au fost mai rare din perspectiva celor fizice. Au fost însă foarte multe întâlniri virtuale. Rodica a făcut parte din echipa DC News, a intrat în echipa Ancăi Murgoci și de acolo a început o ascensiune fulminantă până la poziția de redactor-șef adjunct, pe merit, efectiv.

Putea și mai mult, apropo de acest aspect, dar nu și-a dorit. Rodica și-a dorit foarte mult să rămână la DC News, pentru că a avut posibilitatea de a promova și de a conduce alte site-uri din trustul nostru. Nu și-a dorit acest lucru din mai multe perspective, atât profesionale, cât și legate de colectiv și de mediul în care lucra. Și aici vreau să subliniez numele Ancăi Murgoci, care a făcut parte activ, efectiv, din viața ei, atât personală, cât și profesională, în ultimii ani. Poate marele regret ar fi, metaforic vorbind, că nu s-au întâlnit mai devreme, pentru că Anca a ajutat-o foarte mult pe Rodica și viceversa.

Stăteam și mă gândeam că Bogdan Chirieac a spus că era sufletul redacției și chiar nu e o metaforă. Chiar era sufletul redacției. Rodica era foarte energică, pozitivă, un suflet pur, curat. Emana efectiv energie pozitivă și asta se simțea. Chiar dacă era mereu zâmbitoare, avea soluții pentru orice situație, indiferent de problemele care existau... și existau probleme, pentru fiecare.

A fost o colegă extraordinară și o prietenă. Vreau să subliniez rolul părinților ei în evoluția ei, atât profesională, dar mai ales ca om. Era foarte apropiată de părinții ei, iar ei sunt cei care au modelat-o și i-au insuflat valorile după care se ghida. Lucrul acesta se simțea. Era foarte apropiată de părinții ei, dar și de colegi. Regretul este că nu ne-am văzut mai des. Poate nu realizăm cât de repede trece timpul și cât de scurt este.

Suntem acapărați de cotidian și de toate nebuniile din jurul nostru. Știi cum e în presă, cu emisiuni, evenimente și toate cele, și uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte din viață. Aici cred că Rodica ne-a dat o lecție. A știut și a simțit să se bucure de cele mai simple lucruri pe care viața ți le poate oferi și a trăit-o foarte intens.

Mie îmi place să spun că a fost ca o stea. O stea puternică, care trăiește puțin, strălucește și moare printr-o supernovă. Așa a fost și viața Rodicăi: Lăsând lumină și dând naștere altor fenomene”.

Rodicăi îi plăcea galbenul lalelelor. Nu cred că și breaking news-ul galben din știrea cu moartea ei. 31 ianuarie a devenit o zi a oftatului.

Și parcă n-aș vrea să vi se umezească ochii la final de articol. Că ea sigur n-ar fi vrut. Era doar amfitrioana zâmbetelor. Așa că închei cu o cugetare din cartea ei care ne îndeamnă să trăim, că-n afară de sănătate, doar timpul nu poate fi recuperat.

„Mereu am avut o relație specială cu timpul. Nu mi-e frică de el, din contră, îl aștept cu încântare. Mă fascinează. Să știi că urmează o altă oră în viața ta, că o să ai parte de o altă oră, da, fascinant. Și mai spunem că viața nu-i corectă. Uite cât de darnică e cu noi. Timpul. E singurul lucru permanent din viața noastră”.

Trăiți, că de murit e ușor. Trăiți în ce culori vreți, doar trăiți.